I-am lăsat pe Hristos şi pe samariteancă în arşiţa zilei, la fântână, într-un dialog care începe să devin inconfortabil pentru unul dintre interlocutori. Mântuitorul tocmai i-a spus femeii să-l cheme şi pe „bărbatul” (a se citi „soţul”) ei la fântână. Va fi ezitat femeia, va fi plecat o clipă ochii, va fi căutat oare să-şi dreagă vocea înainte de a încerca un răspuns? Cum să eviţi o asemenea întrebare dureroasă, care te confruntă cu mizeria din propria-ţi viaţă? A-i spune unei femei care trăieşte în concubinaj să vină împreună cu soţul ei înseamnă să-i reaminteşti în esenţă că de fapt n-are soţ, că este lipsită de onoare, că e o marginală dispreţuită, o otreapă.

Mântuitorul însă ştie încotro duce discuţia, chiar dacă atinge un domeniu dureros. Pentru a ieşi din impas, femeia încearcă un răspuns diplomatic. „N-am bărbat”! E o măsură de adevăr în ce spune. Dar nu tot adevărul. De aceea Mântuitorul îi continuă gândul: „Bine ai spus că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Ce ai spus este adevărat.”

[Traducerea Aici ai spus adevărul este incorectă, fiindcă poate sugera că femeia a minţit în alte privinţe, dar „aici” a spus (totuşi) adevărul.]

Prin sublinierea sa din ultima parte (Ce ai spus este adevărat.) Hristos dă la iveală ironia situaţiei. Femeie n-are bărbat (soţ), dar nu pentru că ar fi necăsătorită sau văduvă, ci pentru că trăieşte în concubinaj! Remarca Mântuitorului, deşi senină şi lipsită de reproş (pare mai degrabă o constatare neutră), nu o menajează pe samariteancă, ci o pune în situaţia de a-şi privi ea însăşi viaţa din alt unghi.

Cum e oare să-ţi vezi viaţa prin ochii altuia şi să constaţi că privelişte nu are mai nimic frumos în ea? Viaţa ei e un şir de relaţii pasagere, lipsite de demnitate, stabilitate sau siguranţă. De bună seamă că fiecare relaţie destrămată a adâncit-o şi mai mult în mizerie morală, nefericire şi autodispreţ. Totuşi, samariteanca pare să-şi fi asumat stigmatul social, de vreme ce are curajul să-şi recunoască (evaziv) statutul în faţa unui străin (iudeu). Conştientizarea propriei condiţii (Nu am bărbat) este primul semn că, în ciuda eşecurilor sale relaţional-morale, o urmăreşte cel puţin dorinţa de autenticitate. Când totuşi adevărul devine prea greu de suportat, femeia devine subit preocupată de cele spirituale: „Domnule, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta [Garizim], iar voi spuneţi că în Ierusalim trebuie să se închine oamenii…”

Virajul de la un subiect la altul e cât se poate de evident: „Hm, văd că eşti proroc… Apropo, că tot te pricepi la cele sfinte, ia spune-mi, de ce există atâtea diferenţe între religii?…”

Te-ai aştepta acum ca Hristos să-i spună pe şleau: „Hei, ia stai, nu schimba subiectul! Vorbeam despre tine şi despre nişte lucruri serioase şi grave din viaţa ta personală… N-o da cu religia acum!” Nimic din toate acestea. Dimpotrivă, Mântuitorul „se prinde în joc” şi acceptă noua temă de discuţie. În mod neaşteptat, ia în serios întrebarea femeii (o consideră un interlocutor demn de acest subiect) şi-i explică răbdător că va veni momentul când reperele geografico-religioase tradiţionale (Iersualim, Garizim [şi nu numai]) îşi vor pierde semnificaţia pentru adevăraţii închinători. E drept, acum mântuirea vine pe filieră iudaică, dar va vine ceasul când închinătorii veritabili se vor închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, fiindcă Tatăl astfel de închinători doreşte!

Deşi a crezut că mută discuţia pe un teren mai confortabil, femeia descoperă că nici acest subiect nu prea o avantajează, fiindcă ea, cel puţin, este încă legată de locuri şi de simboluri. Ea se închină pe Garizim, iar acum i se spune că adevăraţii închinători trebuie să se închine în duh şi în adevăr. Pentru a ieşi din impas, samariteanca recurge la o mutare abilă, subminând discret autoritatea lui Isus: „Ştiu că are să vină Mesia; când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. În traducere liberă: „Vei fi având tu dreptatea ta, dar eu pe Mesia îl aştept. Când o să vină, o să ne lămurească El (mai bine) cum stau lucrurile.” Aşadar, samariteanca are încă reţineri în a accepta spusele Domnului. Pentru a le contracara, îşi caută sprijin în propria tradiţie religioasă (aşteptarea lui Taheb, Mesia, ca autoritate finală în materie de religie).

Acum este momentul ca Hristos să joace ultima carte. Zici că îl aştepţi pe Mesia? Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela! Cum să mai contrezi o asemenea declaraţie? Uimită de vorbele lui Isus, femeia îşi lasă vasul de lut la fântână şi aleargă în cetate spunându-le oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Doar n-o fi acesta Mesia?”

[Deşi forma întrebării cere un răspuns negativ, aceasta nu este un semn că femeia nu crede, ci mai degrabă dovada unei strategii comunicaţionale abile. Dacă o femeie de condiţia ei ar striga în gura mare „L-am găsit pe Mesia!”, nimeni n-ar pune preţ pe mărturia ei (Ce ştie o zdreanţă ca tine despre Mesia?). Dar dacă declaraţia este marcată de îndoială, ea are şanse mai mari de a fi luată în seamă, fiindcă nu le serveşte oamenilor un adevăr autentificat de ea, ci îi invită să pornească la drum cu un oarecare scepticism şi să-şi exercite propriul simţ critic în raport cu vestea primită.]

Rezultatul este că mulţi samariteni din cetatea respectivă au ajuns să creadă în Isus ca urmare a mărturiei sale („Mi-a spus tot ce am făcut”). Mai mulţi însă au crezut datorită mesajului adus de Isus şi au ajuns la concluzia că El este Mesia, Mântuitorul lumii.

Privind din nou la acest pasaj, putem contura acum treptele cunoaşterii pe care le urcă femeia. La început pentru ea Isus e un simplu iudeu care îi cere apă. La scurt timp însă devine unul care poate să-i dea apă. Apoi se dovedeşte a fi proroc, iar în final se revelează ca Mesia. Concitadinii ei urcă încă o treaptă şi înţeleg că nu e vorba de un Mesia tribal (numai pentru evrei sau numai pentru samariteni), ci de Mântuitorul lumii.

În capitolele 3-4 l-am văzut pe Mântuitor discutând cu Nicodim şi cu samariteanca. Nici că se putea un contrast mai mare. Vă invit să judecaţi singuri.

El e evreu. Ea e samariteancă. El e bărbat. Ea e femeie. El are un nume. Ea e o anonimă. El e erudit. Ea e analfabetă. El e un om moral. Ea e o femeie promiscuă. El e în vârful scării sociale. Ea ţine scara. El este respectat. Ea este dispreţuită. El are influenţă. Ea e o marginală.

Ce au totuşi în comun cei doi? Ambii se întâlnesc cu Isus. Amândoi sunt confruntaţi cu nevoia lor spirituală. El are nevoie de o naştere din apă şi Duh. Ea are nevoie de apa vie (Duhul care naşte pe om la o viaţă nouă).