Fiindcă recent am prezentat episodul întâlnirii dintre Isus şi o femeie cu trecut dubios (prin comparaţie cu evlaviosul Nicodim), consider nimerit să analizăm un episod similar, care evidenţiază în egală măsură maniera surprinzătoare în care Isus acceptă să intre în contact cu personaje de la periferia societăţii. Desigur, o face conştient că prin această deschidere se expune rechizitoriului sever al respectabililor zilei.

De altminteri, faptul că Isus primeşte în jurul său oameni de extracţie socială dubioasă ori chiar acceptă găzduirea pe care i-o oferă aceştia, a stârnit întotdeauna comentarii din partea evlavioşilor interesaţi de imagine şi de păstrarea aparenţelor respectabile. Există multe episoade în care din mulţime se aud murmure că Isus prea este amicul mult-detestaţilor perceptori de taxe şi al declasaţilor social, prea benchetuieşte cu oameni de condiţie joasă, prea mănâncă şi bea în casele lor. Niciunul dintre aceste episoade însă nu realizează un contrast mai mare între etica riguroasă, gălăgioasă, dar, în definitiv, ineficace, a fariseilor, şi sfinţenia tăcută, dar grăitoare şi transformatoare a lui Isus, decât cel din Luca 7:36-50. Pasajul cu pricina alătură într-un mod extraordinar personaje situate diametral opus în privinţa moralităţii şi a prestigiului social.

Totul începe când Hristos este invitat la masă de un fariseu pe nume Simon. Deşi fariseii nu-i sunt în general prieteni, se pare că există şi excepţii (dacă invitaţia e din prietenie sinceră). În orice caz, Hristos dă curs invitaţiei, fiindcă îi place să socializeze cu oameni din diverse medii sociale.

În timp ce oaspeţii stau întinşi pe divane, sprijiniţi într-un cot, în jurul meselor dispuse în semicerc, conform obiceiului roman care a pătruns şi în Palestina, o femeie păcătoasă a aflat despre sosirea lui Isus în oraş şi a venit în casa lui Simon, aducând cu ea un vas de alabastru cu mir. În mod tipic, mirul era folosit pentru a unge capul unei persoane. Probabil aceasta a fost şi intenţia femeii. Numai că Isus se află în timpul mesei, de aceea femeia nu poate da curs proiectului iniţial, fiindcă gestul ar fi fost incomod atât pentru ea, cât şi pentru oaspete. În acest caz, nu-i rămâne decât să aştepte stingheră în spatele lui, la picioare. Textul (retradus) sună astfel: „Şi cum stătea în spatele lui, la picioare, şi plângea, a început să-i stropească picioarele cu lacrimile ei. Apoi îi ştergea picioarele cu părul capului ei, le săruta şi le ungea cu mir.

Probabil în plânsul femeii se împletesc lacrimi din motive diferite. Pesemne este profund stânjenită de numeroasele priviri implacabile ale sfinţi glaciali care stau la masă cu Isus. Poate că i se pune în gât un nod de amărăciune când descoperă că de fapt îi este imposibil să-l onoreze pe Oaspete aşa cum plănuise (ungându-i capul). În acest context atât de diferit pentru ea, îşi va fi dat seama de îndrăzneala ei nebunească: ea, o păcătoasă notorie, are pretenţia să fie primită de un sfânt! Cum de crezuse că îi va permite să se apropie de el? Oare nu-şi mai ştia limitele? O cârpă ca ea nu se cuvenea să tulbure reuniunea atâtor oameni respectabili, şi cu atât mai puţin să-l inoportuneze pe El.

Şi totuşi, ceva imposibil de surprins în cuvinte îi spune că Isus o acceptă, că nu este inoportună. Lacrimile au început deja să picure pe picioarele Mântuitorului. Ca în orice alt spaţiu cultural-geografic, şi în Palestina sec. I picioarele erau asociate în mod obişnuit cu impuritatea (produsă de praf şi de transpiraţie). Stând acolo, lângă picioarele lui Isus, femeia trebuie să fi observat că Învăţătorul n-a fost onorat de gazdă aşa cum s-ar fi cuvenit. Ceea ce Simon ar fi socotit o umilire pentru el este o onoare pentru ea. Ceea ce pentru fariseu ar fi fost o coborâre pentru ea este o înălţare, o transcendere a propriei condiţii mizerabile, pe care şi-o asumă cu lacrimi de pocăinţă.

În tot acest timp, îi şterge picioarele cu părul ei. Chiar şi pentru nişte europeni care au detabuizat expunerea părului lung în public, gestul pare exagerat. În rândul comesenilor lui Isus el trebuie să fi fost şocant. Părul lung a fost dintotdeauna un simbol al feminităţii. De fapt, un simbol atât de puternic, încât normele de pudoare ale vremii interziceau expunerea lui în afara spaţiului privat. Dezvelirea părului în public era asociată cu ruşinea. În VT, o femeie suspectată de adulter de către soţul ei era adusă în faţa preotului, care îi lăsa părul lung pe spate înainte de a-i da să bea „apa de gelozie”. Expunerea părului în această manieră constituia o experienţă umilitoare. [Dezvelirea părului se practica şi în caz de jale (personală sau naţională). În faţa tragediei şi a disperării, menţinerea convenţiilor sociale nu mai conta, iar femeile îşi despleteau părul, exprimând astfel umilirea şi durerea. Nu în ultimul rând, raderea (silită) a părului era unul dintre stigmatele robiei, fiindcă simboliza pierderea demnităţii şi a statutului social].

Aşadar, într-o societate atât de reticentă în privinţa comunicării prin atingere (între bărbaţi şi femei) o femeie îşi foloseşte părul pentru a şterge picioarele lui Isus. [Să ne aducem aminte că, atunci când femeia din Sunem se repede să cuprindă picioarele lui Elisei, într-un gest de implorare, Ghehazi, care veghează la respectarea convenţiilor sociale ale vremii, se grăbeşte să o înlăture imediat, deşi gestul nu este nici pe departe atât de nepotrivit.] Femeia păcătoasă nu doar le şterge cu părul capului ei, le şi sărută în mod repetat şi le unge cu mir. Pentru asistenţă, gestul este mai mult decât poate să tolereze buna lor cuviinţă. O femeie afundată în nelegiuire are îndrăzneala să sărute picioarele profetului. Iar el, profetul (dacă profet o fi), cum de îngăduie aşa ceva?

Într-adevăr, gestul ar fi scandalos dacă în locul lui Isus ar fi oricine altcineva. Dar cel căruia femeia îi sărută picioarele nu este oricine, este Fiul lui Dumnezeu, care vede inima ei, ruşinea şi nădejdea care tălăzuiesc în ea, şi setea de a fi iertată şi sfinţită prin atingerea de picioarele lui încărcate de colbul fierbinte al drumurilor palestiniene.

Ce gândeşte respectabilul Simon în toată această vreme? Probabil cam ce am fi gândit eu şi tu, dacă am fi şezut pe vreunul dintre divanele din încăperea inundată de parfumul mirului.

(Va urma)