Infernul sunt ceilalţi

Pentru activitatea sa, Dorz a plătit cu ani grei de închisoare, în numeroase rânduri. Şi pentru el, ca şi pentru Steinhardt, cel mai greu aspect al vieţii de temniţă a fost prezenţa inumană a „celuilalt”. Sartre avea dreptate: L’enfer c’est les autres!. „Există o închisoare înăuntrul închisorii – cum am mai spus – mai grea decât orice condamnare, când eşti pus să stai cu nişte făpturi care nu mai au nimic omenesc în ei pentru tine.” Inumanul colegilor de celulă, reduşi adesea la un singur instinct – cel de supravieţuire –, l-a torturat pe Dorz (şi pe alţii ca el) mai mult decât orice altceva în timpul petrecut în temniţă.

Cartea este de o transparenţă cristalină pe alocuri. Dorz nu se cruţă pe sine atunci când îşi povesteşte viaţa. Nu omite nici teribilul moment în care, primind spovedania iubirii nelegiuite dintre un evanghelist necăsătorit al Oastei şi o soră căsătorită, acceptă soluţia de compromis propusă de cei doi – avortarea copilului rezultat din relaţia adulteră. Vinovaţii îi puseseră înainte trei soluţii: compromiterea lucrării Oastei, sinuciderea lor sau uciderea copilului. Autorul a crezut în promisiunile de căinţă ale celor doi şi a dorit să evite scandalul uriaş care ar fi rezultat dacă cei doi ar fi fost expuşi oprobriului comunităţii. „Atunci nu m-am mai gândit la mine. Cu inima strânsă şi cu sufletul înfricoşat am ales ispăşirea [păcatului de pruncucidere]. M-am învoit la nelegiuirea cea mai comodă şi mi-am dat consimţământul la ea.”

S-a dovedit că pocăinţa de adulter nu poate începe niciodată cu un avort. Cei doi n-au făcut decât să-şi ascundă păcatul, transferând în acelaşi timp o parte din vinovăţia lor asupra lui Dorz, care a ispăşit cumplit, după cum povesteşte în capitolul „Şi iertarea trebuie plătită!”

Clarobscur

Pe cât este de limpede cartea în anumite privinţe, pe atât este de obscură în altele. Autorul pomeneşte adesea dezbinările dintre fraţi, dar nu explică niciodată în ce privinţă sunt dezbinaţi. Care sunt efectiv punctele asupra cărora nu se înţeleg? Din acest volum autobiografic nu aflăm mai nimic. Poate că volumele de istorie a Oastei Domnului relatează aceste aspecte în detaliu.

Nicolae Moldoveanu apare şi el menţionat în treacăt, ca personaj oarecum nefast pentru Oaste. Dorz se fereşte să dea detalii despre aceste aspecte. Dintr-un articol publicat în Scânteia tineretului reprodus integral în carte, deduc că N. Moldoveanu ar fi avut veleităţi de conducător al Oastei. Subiectul este tratat incomplet.

Suferinţa care abrutizează

Una dintre constatările cele mai amare la care ajunge Dorz este că pe anumite persoane suferinţa nu-i înnobilează nicicum. Dimpotrivă, îi umple de cinism, îi abrutizează şi îi desfigurează total sufleteşte. Astfel de persoane nu învaţă nimic din tragedia prin care au trecut. Remarca se aplică în mod cu totul special unui tânăr care trecuse cândva prin lagărul de exterminare de la Auschwitz („mai avea numărul de lagăr tatuat pe mâna stângă”) şi care acum ajunsese torţionar în închisoarea securităţii din Beiuş!

Dezgheţ înşelător

După 1964 lucrurile s-au mai relaxat în România. Persecuţia n-a mai fost la fel de aprigă, dar hărţuielile, percheziţiile, şicanele şi amenzile autorităţilor au continuat. Mecanismul poliţienesc criminal al statului, alimentat de resentimentele clerului, părea să se mişte mai anevoie. Multe dintre roţile sistemului se înţepeniseră, dar numai fiindcă zdrobiseră între timp zeci de mii de vieţi, trupuri, amintiri, suflete. De bună seamă că şi autorităţile îşi mai domoliseră elanurile mesianice de instituire a orânduirii socialiste perfecte care era la fel de aproape (sau de departe) atunci, pe cât fusese cu 20 de ani înainte. Cu toată „primăvara” înşelătoare, Dorz a mai executat 6 luni de închisoare în anii ’80. Precum balaurul din poveste care vede tot atunci când are ochii închişi, autorităţile supravegheau totul foarte bine chiar şi când dădeau impresia că moţăie. Hărţuirea lui T. Dorz la cei 70 de ani ai săi spune multe despre dezumanizarea numită comunism. Oricât de benignă în aparenţă, oricare dintre feţele sale va lua, în cele din urmă, chip de balaur.

Epilog

Sentinţa de caterisire aruncată asupra lui Iosif Trifa a fost ridicată de Sfântul Sinod la 12 septembrie 1990. Tipografia sa a revenit Oastei Domnului abia pe 10 februarie 2007. Istoria nu s-a judecat încă suficient de aspru cu figurile politice şi religioase care au instrumentat supliciul îndelungat la care a fost supusă Mişcarea. Există deja o istorie a Oastei în patru volume, dar prea puţin cunoscută . În ciuda tuturor celor îndurate, T. Dorz a reuşit să găsească în ele un sens divin, încredinţat fiind că nimic nu este îngăduit de Dumnezeu la întâmplare. Citind povestea vieţii lui, atât existenţialiştii atei, cât şi creştinii ar trebui să se simtă împliniţi. Pentru unii, Dorz este un Sisif care îşi rostogoleşte fericit bolovanul spre vârful muntelui. Pentru alţii, Dorz este o pildă vie despre ce înseamnă să-ţi porţi crucea în expresia ei cea mai dureroasă, însoţită totuşi de cuvintele „Slăvit fie Domnul”.