În dragoste nu este frică; dragostea desăvârşită izgoneşte frica; de aceea, cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste, pentru că frica presupune pedeapsa.
Genesa 3. Una dintre temele proeminente ale relatării are de-a face cu teama de Divinitate şi dorinţa de ascundere. Episodul este construit de aşa natură încât înfăţişează apropierea treptată a lui Dumnezeu de cei doi, ascunderea lor printre pomii din Grădină şi întrebarea pe care Creatorul o adresează omului, ca un ecou care ajunge prin istorie până la fiecare dintre noi: „Unde eşti?”
Cei doi au păcătuit. Ca cititori care asistă din exterior la drama consumată, ştim bine asta. Dumnezeu însă pare să nu ştie. Desigur, pare doar, fiindcă prin această ignoranţă asumată încearcă să cunoască împreună cu omul ceea ce trebuie cunoscut despre abaterea de la porunca dată. Nu avem de-a face cu o intrare intempestivă în scena unde s-a consumat răzvrătirea. S-ar spune că Dumnezeu alege să menajeze ruşinea celor doi.
Întrebarea „Unde eşti?” nu este, aşa cum credea Marcion, scriitorul heterodox din secolul al II-lea, expresia unei ignoranţe de facto, caracteristice unei zeităţi limitate, ci prima întrebare dintr-un dialog în care Dumnezeul cel Viu, omniscient, îl invită pe omul vinovat să-şi exploreze starea. „În răcoarea zilei” (sau „în adierea brizei”) ar putea însemna momentul înserării. În amurgul care anunţă lunga noapte hibernală a omenirii, Dumnezeu îl cheamă pe om să conştientizeze continentul teribil al răului către care s-a deschis în mod liber, pierzând totodată libertatea.
Modul în care se prezintă Dumnezeu în această relatare i-a intrigat pe anumiţi comentatori. Între ei, şi pe Marcion, amintit mai sus, datorită trăsăturilor excesiv de umane aplicate lui Dumnezeu. Ce fel de zeitate transcendentă este aceasta, dacă se plimbă prin grădină în căutarea omului, iar zgomotul apropierii sale, ori glasul său, îl fac pe om să se ascundă? Avem, fără-ndoială, de-a face cu una dintre multele cazuri în care Dumnezeu se acomodează înţelegerii omeneşti atât de neaşteptat, încât scandalizează sensibilităţile celor care au pretenţia ca Dumnezeu să se prezinte numai în conformitate cu aşteptările lor.
În cel mai sumbru ceas al omenirii primordiale, Dumnezeul atotputernic nu se revelează nici ca „foc mistuitor”, nici „topind munţii ca ceara” prin manifestarea puterii sale, nici mânios ca atunci când a fost în stare să-şi reverse mânia asupra propriului Templu. Prezenţa sa este lipsită de manifestările grandioase pe care le vom întâlni în alte pasaje din Biblie.
Acum, când plămada ieşită din mâinile sale s-a răzvrătit, Dumnezeul cel viu nu simte nevoia să-şi reafirme autoritatea în mod despotic, aruncând de sus fulgere şi trăsnete ca Zeus asupra titanilor rebeli. Dimpotrivă, tocmai deoarece cunoaşte starea jalnică a protopărinţilor umanităţii, se apropie de ei cu acel calm al celui ce ştie deja totul.
30 septembrie 2008 at 1:01 pm
E. vaisamar, nu credeti ca episodul relatat este primul in care Dumnezeu se „coboara” langa omul cazut, spre a-i usura inaltarea, adica revenirea la starea de fiu al Lui? Sau „se apropie de ei” tocmai asta inseamna?
30 septembrie 2008 at 1:27 pm
Cred că şi asta înseamnă. Nu ştiu dacă acesta a fost primul aspect care mi-a atras atenţia în text, dar cred că textul poate fi citit foarte bine şi în această manieră.
30 septembrie 2008 at 6:47 pm
P.S. – Felicitari pentru imaginea ilustrtiva aleasa … (Doamne, cat de mare l-ai facut pe Michelangelo!) Dialogul redat este:
omul – lasa-ma, ca sa te las …
Dumnezeu – Fii hotarat, si vino spre mine!
O ilustrare perfecta a comentariilor dumneavoastra.
30 septembrie 2008 at 7:02 pm
Michelangelo nu e chiar pictorul meu preferat. Dar trebuie să spun că „Agonie şi extaz” (filmul) mi s-a părut bine realizat.
1 octombrie 2008 at 12:33 pm
Si chiar pictorul dumneavoastra preferat cine este? Eu va marturisesc ca nu am unul anume, mi-am facut un top10, in care pe primul loc stau vreo 15 pictori, iar locul 10 e deschis noilor intrari, care par a nu se mai sfarsi…
Da, „Agonie si extaz” este un film bun, dar daca ati citit cartea trebuie sa fiti de acord cu mine ca e mult mai buna.
1 octombrie 2008 at 12:48 pm
Mi-ar fi greu să spun cine e pictorul preferat. I-aş menţiona pe Holbein şi Carravagio (unele tablouri). Îmi plac mult şi impresioniştii.
La Michelangelo îmi plac doar unele „bucăţi” din Capela Sixtină.
1 octombrie 2008 at 3:41 pm
Dar Michelangelo-sculptor? Ati vazut „Pieta”? Fie ca ati vazut-o, fie ca nu, sunteti de acord ca e mareata? Parca traieste…
1 octombrie 2008 at 5:22 pm
Michelangelo ca sculptor e altceva. Se vede că sculptura l-a fascinat şi împlinit cu adevărat.
1 octombrie 2008 at 6:05 pm
Dar „Pieta”?
1 octombrie 2008 at 6:33 pm
Tulburătoare prin frumuseţe şi tragism. Scena de la cruce din „Zeffirelli” care se inspiră din „Pieta” este într-adevăr excelent realizată (mai ales că actriţa care o interpreta pe Maria era excedată de faptul că trebuie să reia scena pe ploaie şi în noroi…)
31 octombrie 2008 at 5:28 pm
[…] under Diverse şi foarte diverse | Tags: întâlnirea cu Dumnezeu, Dumnezeu, omul | Scriam cu altă ocazie că întâlnirea cu Dumnezeu aduce tulburare. Dezvăluirea fiinţei proprii înaintea Divinităţii […]
14 noiembrie 2008 at 9:22 am
[…] Scriam cu altă ocazie că întâlnirea cu Dumnezeu aduce tulburare. Dezvăluirea fiinţei proprii înaintea Divinităţii se petrece sub semnul angoasei. Chiar şi atunci când acceptăm (intuitiv sau prin revelaţia Cuvântului) că Dumnezeu cunoaşte totul, autodezvăluirea înaintea Lui înseamnă practic o conştientizare a propriei goliciuni lăuntrice. Iar cine s-a visat vreodată într-un loc public, lipsit de haine, ştie că experienţa e cât se poate de angoasantă. Cam ca atunci când visezi că eşti urmărit şi în picioare ai plumb, iar mâinile îţi sunt ţepene. […]