„În dragoste nu este frică; dragostea desăvârşită izgoneşte frica; de aceea, cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste, pentru că frica presupune pedeapsa.”

Răspunsul omului – „Am auzit zgomotul prezenţei tale în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns” – dezvăluie un aspect important al relaţiei dintre om şi Dumnezeu: frica de a veni la întâlnirea cu numinosul. Omul nu spune nimic despre sentimentul de ruşine care precedă această frică şi care, împletindu-se cu ea, îl aduce în situaţia de a se ascunde, ci numai de efectul ultim pe care îl produce în fiinţa lui.

Frica instalată la începuturile imemoriale ale omului se va înstăpâni despotic peste întregul neam omenesc, ca o prezenţă constantă în toate întâlnirile viitoare dintre om şi Dumnezeu. Fie că eşti Adam în grădină sau din neam preoţesc precum Isaia prorocul, răspunsul care îţi ţâşneşte de pe buze la întâlnirea cu Dumnezeu nu poate fi decât: „Vai de mine, căci sunt un om cu buze necurate, în mijlocul unui popor cu buze necurate şi am văzut pe Domnul oştirilor…”

Glasul cadenţat al Divinităţii continuă să pună întrebări care sfredelesc inima omului, nu pentru că doreşte să afle ce nu cunoaşte, ci pentru că instituie un moment de autoreflecţie: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”

În răspunsul dat de Adam se revelează o altă caracteristică fundamental-omenească: pasarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni. Vinovată nu este femeia pur şi simplu, ci femeia pe care mi-ai dat-o. Este prima insinuare că Dumnezeu ar avea şi el o parte de vină în dezastrul Căderii. Ideea este doar strecurată. Omul primordial nu are încă îndrăzneala să-l pună deschis pe Dumnezeu sub acuzare, cum o va face omul modern. În cuvintele lui C.S. Lewis:

Omul antic se prezenta în faţa lui Dumnezeu (sau chiar a zeilor) aşa cum o persoană inculpată se prezenta înaintea judecătorului ei. Pentru omul modern rolurile s-au inversat. El este judecătorul: Dumnezeu este în boxa acuzaţilor. El, omul, este un judecător destul de mărinimos: dacă Dumnezeu şi-ar găsi o apărare rezonabilă pentru vina de a fi dumnezeul care îngăduie războiul, sărăcia şi boala, omul este gata să o asculte. S-ar putea chiar ca procesul să se încheie cu achitarea lui Dumnezeu. Dar lucrul important este că Omul este pe scaunul judecătoresc, iar Dumnezeu este în boxa acuzaţilor.

Să ne întoarcem în Grădină. Este rândul femeii să răspundă la întrebarea: „Ce ai făcut?” În mod predictibil, degrevarea de responsabilitate ia o nouă formă: „Şarpele m-a amăgit!”

Şarpelui nu i se mai îngăduie să vorbească. Este evident că din perspectiva relaţiilor care se stabilesc între personajele implicate, şarpele nu are nimic de învăţat. Lui nu trebuie să i se dovedească nimic. Ruşinea, vinovăţia şi fuga de Dumnezeu nu au niciun fel de relevanţă pentru el. Răul epitomizat este incapabil să înveţe ceva, este dincolo de acţiunea harică a lui Dumnezeu. Peste şarpe blestemul vine fără drept de apel, fără întrebări, fără reflecţii aducătoare de responsabilităţi sau vinovăţii.

Şarpele îşi proiectează propriul rău în prima pereche, iar răul său este malum gratia malo. Pentru un asemenea rău nu există niciun mijloc de reabilitare, pentru că el se situează în mod definitiv şi iremediabil dincolo de mijloacele harului. Răul simbolizat şi întruchipat de şarpe este răul diabolic, manifestarea dorinţei de a corupe de dragul coruperii.

Episodul care inaugurează ruşinea, teama, suspiciunea faţă de Divinitate şi derobarea de responsabilitatea proprie se încheie cu izgonirea primei perechi din Eden, nu înainte de a se proclama totuşi distrugerea şarpelui, al cărui cap va fi zdrobit de sămânţa femeii (i.e., unul dintre urmaşii ei).

În final, Dumnezeu îşi reafirmă caracterul providenţial oferindu-le celor doi un mijloc prin care să rezolve temporar problema vinovăţiei lor: hainele de piele. Este în egală măsură un gest de bunăvoinţă, cât şi o reafirmare a drepturilor sale de Creator. Chiar şi surghiunită din părtăşia directă cu Viaţa, creaţia lui rămâne totuşi în atenţia lui Dumnezeu. S-ar părea că prin acest eveniment planurile Creatorului au eşuat. De fapt, este abia începutul unui lung şi sinuos drum al lucrului lui Dumnezeu cu omenirea. Ceea ce pare un sfârşit lamentabil se dovedeşte a fi în fapt începutul lungului drum către îndumnezeire.