Aici scriam despre primul Lameh!

Istoria celui de-al doilea Lameh începe când părinţilor umanităţii li se naşte un descendent. Din amurgul unei lumi peste care soarele n-a apucat să se ridice prea mult, vocea mamei tuturor celor vii se îndreaptă cu speranţă către Dumnezeu, cu încrederea că promisiunea făcută de El se va împlini: „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă…” Poate că această sămânţă este cea despre care Creatorul anunţase că va zdrobi capul şarpelui. De numele lui Set se leagă aşteptarea că el ar putea fi „cel rânduit, cel numit.” Poate nu este el, dar lui i se naşte un fiu – Enos. Şi, interesant, în astfel de vremuri omul se întoarce către Dumnezeu. Textul nu spune explicit cine are iniţiativa. Deşi cele mai multe traduceri preferă ideea că „atunci au început oamenii să cheme numele Domnului”, n-ar fi exclus ca iniţiatorul să fie tocmai Enos, devenit astfel capătul unei linii genealogice care a redescoperit reverenţa faţă de Dumnezeu.

Aici Genesa îşi întrerupe în mod neaşteptat firul narativ şi ne invită să revenim la început de tot, la momentul când Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea Sa. Citind primele versete din capitolul 5, ai senzaţia că Dumnezeu vrea să înceapă o filă nouă în istoria umanităţii. E ca şi când ar vrea să-i rescrie istoria, lăsând în afara ei firul genealogic blestemat al lui Cain. La sfârşitul capitolului anterior, prin vocea arogantă a lui Lameh, care proferă ameninţări şi răzbunări teribile, linia lui Cain îşi semnase de fapt condamnarea. În cazul lui Lameh, mândria vine atât după Cădere, cât şi înainte de ea. Cain este izgonit de două ori. Odată din faţa lui Dumnezeu. A doua oară din istorie. În cartea planurilor divine, succesorii lui Cain nu sunt distribuiţi nici măcar în roluri de figuranţi. Cel care îşi luase două neveste, ca să-şi asigure o posteritate bogată, rămâne în realitate fără posteritate. Când Lameh şi-a isprăvit de declamat rolul cu voce tunătoare, nu mai rămâne în urma lui nici măcar ecoul. Doar negură şi uitare.

Când recapitulează istoria neamului omenesc, Dumnezeu alege linia lui Set. Întoarcerea către Dumnezeu este tot mai evidentă. Unul dintre descendenţii lui, Enoh, nu doar trăieşte şi procreează, ci „umblă cu Dumnezeu”. Ca o anticipare a destinului celor care aleg să umble cu Dumnezeu, textul ne spune că Dumnezeu l-a luat la El. Da, e drept, moartea loveşte pe toţi descendenţii Protopărinţilor, dar dragostea se dovedeşte mai tare decât moartea. Enigmaticul Enoh se mută cu locuinţa la Dumnezeu, fără a trece prin moarte. Moştenirea lui e dusă mai departe de Metusala şi de Lameh. Al doilea Lameh.

Către finalul cap. 4 îl găseam pe primul Lameh dând glas ambiţiilor sale deşarte. Către finalul cap. 5 îl găsim pe un alt Lameh dând glas exact unei atitudini opuse. La naşterea lui Noe („mângâiere”), tatăl său spune: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Domnul”.

Vocea celui de-al doilea Lameh e încărcată şi ea de speranţă. Aceeaşi speranţă pe care o exprimase mama tuturor celor vii la naşterea lui Set. Cu fiecare generaţie, nădejdea binecuvântării divine se înnoieşte. Lameh vorbeşte ca unul care îşi asumă consecinţele blestemului, atunci când alege să lucreze „ţărâna ce de veacuri smulge trudă”. O lucrează ca semn că se supune justiţiei divine. Dacă ar refuza, ar însemna să sfideze sentinţa, să trăiască în rebeliune. Lameh ştie că nu poţi să invoci numele lui Dumnezeu şi totodată să-i calci în picioare hotărârile. În glasul celui de-al doilea Lameh, speranţa capătă valenţe profetice. Noe va fi într-adevăr cel prin care va veni mângâierea pentru neamul omenesc. Când Dumnezeu îşi încheie judecata prin Potop, promite că nu va mai blestema niciodată pământul. Prin Noe, neamul omenesc este salvat de la distrugere. Prin el vor veni jertfele. Şi tot prin el, o dublă „mângâiere” cu potenţial ambivalent: viţa de vie şi vinul. Experienţa de final a lui Noe arată că neamul omenesc rămâne imperfect. Moştenirea lui Lameh (prin Noe) este deci pe alocuri controversată. Dar poartă cu ea speranţa care nu moare. Istoria celui de-al doilea Lameh nu se încheie. Ecourile ei răzbat prin neguri până la noi.