Pe Hristos îl văd pe paginile Scripturii îmbulzit de mulţime, vindecând oameni fără încetare, cu zecile şi sutele. Poate chiar cu miile. Însă când citesc despre el în episodul petrecut la Scăldătoarea Betezda, mă intrigă cele întâmplate. Erau acolo mulţi paraplegici, orbi şi infirmi şi totuşi Isus se îndreaptă în mod special către unul dintre ei. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost tentat să amenajez o scenă unde să ţin o şedinţă de vindecare pentru toată lumea. Dar Hristos se pare că nu urmăreşte „interesul naţional” sau „binele comun” (pentru că refugiul lui nu e patriotismul după care se ascund adesea în mod neruşinat lichelele). Pe el îl interesează „omul”. Nu omul ca ideal, ci omul în carne şi oase. Omul aflat în pridvorul scăldătorii Betezda.

Omul care îl interesează este bolnav. De multă vreme. De atât de multă vreme, încât probabil oricine ar putea presupune că doreşte să fie vindecat. Oricine. Numai că Isus nu este oricine. Prin urmare, îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos?” Ce straniu sună! E aproape cinic. Cum să pui o asemenea întrebare unei persoane care de treizeci şi opt de ani trăieşte cu sentimentul acut al propriei inutilităţi?

Cum să o pui? Foarte scurt şi la obiect. Evanghelia taie în carne vie. Nu în carne, ci în suflet. Suflet care, se înţelege, e numai carne vie. Răspunsul pe care îl primeşte Isus intrigă: „N-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare, şi până să mă duc eu se coboară altul înaintea mea.” Ce răspuns! Interlocutorii, de bună seamă, sunt unul pe măsura celuilalt. În locul lui Isus, aş fi fost tentat să adaug: „Stimabile, n-ai înţeles întrebarea! Repet: vrei să te faci sănătos?”. Isus nu întreabă nimic. Înţelege.

Ce înţelege? Că interlocutorul lui ar trebui să se târască anevoie până la scăldătoare şi ar sosi întotdeauna prea târziu pentru a beneficia de binecuvântarea lui Dumnezeu. Că e un om obişnuit cu condiţia de perdant. E multă tristeţe şi amărăciune în remarca lui. „Mă întrebi dacă aş vrea să mă fac sănătos? Dar oare aş mai putea îndrăzni să sper că voi ajunge vreodată sănătos? Aştept cu înfrigurare tulburarea apei, semnul binecuvântării de sus, care se dă atât de rar, dar mă târăsc atât de greu, încât sosesc întotdeauna prea târziu. Oare mai pot nădăjdui să am parte de o atingere divină?”

Bolnav de 38 de ani. O viaţă de om. Ani fără şir care l-au obişnuit cu starea de eşec. Un om pe care ideea de a mai spera îl îngrozeşte. Dacă speranţa nu se va materializa, va trece prin aceeaşi prăbuşire care urmează întotdeauna momentelor când simţi că ai sosit prea târziu pentru a mai primi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Bolnavul evită un răspuns direct, dar ceea ce spune, printre rânduri, se traduce în felul următor: „Mi-am dorit şi îmi doresc cu ardoare să fiu vindecat, să fiu eliberat de această condiţie care m-a anulat ca persoană. Dar eşecurile de care am avut parte în aceşti 38 de ani mi-au zdrobit visele şi mi-au smuls aripile. Sunt îngrozit de ideea de a mai nădăjdui, de aceea întrebarea ta mă doare enorm, pentru că răscoleşte acea parte a sufletului meu din care a mai rămas doar cenuşa.”
Cenuşă zici? Dacă cenuşă e, atunci numaidecât trebuie răscolită. Fără milă, s-ar putea spune. De ce? Pentru a pune degetul exact pe acea zonă dureroasă a aşteptărilor şi neîmplinirilor omeneşti. Pentru că sub spuză mai sunt câţiva tăciuni care nu s-au răcit încă. Mântuitorul vrea să-i aprindă din nou, suflând asupra lor o încredere proaspătă, o nădejde care poate fi zguduită, dar nu distrusă, luată cu asalt, dar nu cucerită.

De aceea pune Isus întrebări dureroase, care răscolesc până la mizeria adunată în cele mai ascunse unghere ale sufletelor noastre: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”, „Adu-l pe bărbatul tău aici”, „Vrei să te faci sănătos?” „Du-te şi vinde tot ce ai”, „Lasă morţii să-şi îngroape morţii”.

Hristos ştie ce face, chiar dacă operează fără anestezie. În loc să rezolve lucrurile la suprafaţa lor, Mântuitorul taie în adâncime, cu o dexteritate uluitoare. O întrebare scurtă e suficientă ca să ţintească acolo unde trebuie. Unui om care nu-şi mai permite luxul să spere, Hristos îi redă speranţa: „Scoată-te, ia-ţi patul şi umblă!”

Evanghelizare cu minimum de cuvinte (două replici are Isus în tot dialogul), dar maximum de eficienţă: „Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla.”

P.S. Confruntat cu acest episod, îmi vine greu să-mi reprim bănuiala că poliloghiile noastre interminabile nu sunt decât o biată strategie compensatorie. Autoritatea genuină nu se încurcă în prea multe cuvinte.