Am văzut de curând documentarul Suicide Killers, care conţine multe interviuri cu atentatori palestinieni ale căror proiecte sinucigaşe au dat greş. E vorba, desigur, despre oameni care au vrută să se sinucidă şi totodată să ucidă, nu de sinucigaşi singuratici. Nu voi face aici o recenzie cu pretenţii, ci voi posta doar nişte impresii disparate.

Anticosmism radical

La un moment dat sunt intervievate două palestinience care au vrut să se implice în atentate. Sunt aproape radioase. Şi totuşi una dintre ele spune că urăşte această viaţă. Că moştenirea ei este Allah. Această ultimă replică sună aproape creştineşte. Dar mentalitatea în ansamblu sună gnostic. Nu ştiu în ce sens urăşte femeia această lume. Urăşte lumea ca sistem care se opune lui Dumnezeu, sau ca operă a lui Dumnezeu?

În faţa acestei dispoziţii anticosmiste (de ură faţă de lume), creştinismul afirmă caracterul bun al lumii (nu al lumii ca sistem de relaţii şi influenţe sociale păcătoase, ci al lumii ca lucrare a mâinilor Creatorului).

Dumnezeu a iubit lumea. Pentru ea s-a întrupat în Hristos. Lumea ca sistem social îl urăşte pe Dumnezeu şi-i este ostilă Dumnezeu, dar asta nu-l împiedică pe Dumnezeu s-o iubească. Hristos vine nu ca să ne înveţe ieşirea (traumatică) din lume, ci trăirea (victorioasă şi terapeutică) în lume ca popor al Lui. Aici e diferenţa. Femeia trăieşte un refuz al lumii. Nu ştiu dacă Dumnezeul ei iubeşte lumea. Parte mai degrabă o zeitate plină de aversiune împotriva lumii, dacă le porunceşte supuşilor să nimicească fără milă femei şi copii. O astfel de zeitate nu a creat oameni după chipul şi asemănarea ei, în schimb caută să-i nimicească în mod oribil.

E intervievată şi o evreică mutilată în urma unui atentat. O evreică a cărei singură speranţă e pentru lumea de aici. De aceea trăieşte într-o permanentă frică, urmărită de coşmaruri groaznice, bântuite de terorişti. O tânără care obişnuia să colinde lumea în libertate descoperă acum cât de fragilă şi de vulnerabilă este. De o parte o femeie radioasă care vrea să ajungă la Allah prin „martiriu”. De parte cealaltă, o femeie anxioasă care se cramponează de viaţa de aici.

Palestinienii sinucigaşi consideră că evreii şi sioniştii sunt cei care se cramponează de viaţă. Prin comparaţie, ei vor să treacă drept cei care dispreţuiesc viaţa de aici. Mulţi dintre cei intervievaţi nu fac deci niciun secret că detestă viaţa pământească.

Prin preocuparea faţă de viaţa de dincolo (viaţa veşnică), aceşti musulmani se apropie de spiritul creştinismului. Da, şi Hristos are mesaje de avertizare pentru cei care se cramponează de viaţa de aici ca de „singura viaţă”. Dar declaraţia Lui este echilibrată de ideea că viaţa pe pământ trebuie trăită în lepădare de sine. Hristos cere o trăire cruciformă, nu o autoanihilare (care îl distruge totodată pe aproapele). Viaţa trebuie trăită în supunere faţă de Tatăl. Distrugerea ei înseamnă o subminare a prerogativei lui Dumnezeu de a revoca viaţa.

(Va urma)