Teologia meritelor

Atentatorii palestinieni sinucigaşi au o teologie a meritelor foarte solidă. Mulţi trăiesc vieţi de mizerie şi doresc să le pună cumva în valoare, în relaţie cu Allah. Dacă le „valorifică” prin martiraj, câştigă merite. Şi nu doar pentru sine, ci şi pentru rude. Şaptezeci de persoane vor intra în rai pe baza meritelor unui „martir”. Această concepţie se află în contradicţie cu mesajul adus de Hristos. În creştinism, acceptarea omului de către Dumnezeu se face prin Hristos. Martirul palestinian însă caută să moară eroic pentru ca cei din familia lui să fie acceptaţi de Allah. Fiindcă în islam între divinitate şi om nu există niciun intermediar, musulmanul trebuie să intermedieze singur între între Allah şi sine. Iar Allah, după cum se constată, este greu, dacă nu imposibil, de mulţumit.

Cel mai tulburător aspect (în sensul de „disturbing”) este pacea pe care o degajă teroriştii intervievaţi. Toţi sunt plini de pace în numele ideologiei lor. Nu au dificultăţi sau interogaţii cu privire la misiunea lor. Niciun pic de examinare critică în lumina propriului cuget. Conştiinţa lor este luată captivă de teologia terorii. Sunt fericiţi şi împliniţi că pot pune în practică mandatul morţii pentru ceilalţi. Vor să fie instrumente de judecată în cel mai cumplit sens. Şi se bucură când li se dă ocazia.

Uneori dau greş. Centura unui atentator n-a explodat cum trebuie şi n-a omorât pe nimeni. A fost rănit doar el, superficial. Înainte de a se detona, a auzit totuşi o voce care i-a spus să se oprească, să găsească altă cale. A continuat, dar a eşuat oricum.

E intervievat şi un atentator care spune că a renunţat la misiune când a văzut un bebeluş în braţele mamei, în locul unde trebuia să aibă loc carnagiul.

Refuzul ruşinii

Mentalitatea musulmană refuză ruşinea. Codul onoarei şi al ruşinii guvernează tiranic mintea islamică. În creştinism, Hristos a acceptat ruşinea de a muri pe cruce. A îmbrăţişat-o şi a transformat-o. Dezbrăcat de demnitate, în goliciune şi în ruşine, Hristos asumă şi transformă dezonoarea. Hristos bea până la fund paharul ruşinii, ca să-i anihileze veninul. Moare acoperit de dispreţ şi înviază în glorie. Islamul refuză cu obstinaţie ruşinea. Şi, în loc să rezolve criza, adânceşte, în mod paradoxal, spirala neputinţei şi a umilinţei. Neputând să capete satisfacţie pentru onoarea permanent lezată, islamiştii palestinieni (şi nu numai) trăiesc o perpetuă ruşine.

Sacrificii idolatre

Pe acest altar al onoarei (de familie sau de comunitate) familiile palestiniene sunt dispuse uneori să-şi sacrifice şi copii. Da, există un „precedent”. Şi Avraam a fost dispus să-şi sacrifice fiul. Numai că Dumnezeu n-a fost dispus să-i accepte jertfa. Sacrificiile pentru onoare sunt idolatre, iar Dumnezeu urăşte idolatria. Suntem învăţaţi să ne sacrificăm vieţile ca să stăvilim răul, nu ca să-l propagăm.

Când vezi cu câtă râvnă îşi îndrumă unii părinţi copiii spre moarte şi teroare, te întrebi: există oare vreo diferenţă între evreii din VT atraşi de sacrificiile păgâne practicate de fenicieni (copii arşi pe altarele lui Moloch) şi palestinienii dispuşi să-şi sacrifice copiii pe altarul idolatru al onoarei? Mai ales când jertfa îşi trage seva şi din ură. Din ură ucigaşă.

Multe familii au acasă un perete cu „icoanele” membrilor (auto)jertfiţi, în faţa cărora cei rămaşi în viaţă se reculeg. La despărţire, le dau o sărutare. Comunitatea luptătoare e în strânsă părtăşie cu cea biruitoare. Cei rămaşi în viaţă primesc continuu putere şi inspiraţie de la cei aflaţi „dincolo”. Nu doar onoarea, ci şi ţara lor, Palestina, cere martiri fără număr. Aproape la fel de mulţi ca şi idolii fenicieni din vechime.

P.S. Dincolo de toate aceste reflecţii, un lucru e cert: palestinienii suferă. Suferă jugul unei robi crâncene. Între asupritori se numără şi descendenţii celor care au stat şi ei cândva în casa robiei şi cărora li s-a poruncit să-şi aducă mereu aminte cum este să fii asuprit. Nu ştiu dacă îşi mai aduc aminte. Să ne rugăm pentru palestinieni. Să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului.