Scriam cu altă ocazie că întâlnirea cu Dumnezeu aduce tulburare. Dezvăluirea fiinţei proprii înaintea Divinităţii se petrece sub semnul angoasei. Chiar şi atunci când acceptăm (intuitiv sau prin revelaţia Cuvântului) că Dumnezeu cunoaşte totul, autodezvăluirea înaintea Lui înseamnă practic o conştientizare a propriei goliciuni lăuntrice. Iar cine s-a visat vreodată într-un loc public, lipsit de haine, ştie că experienţa e cât se poate de angoasantă. Cam ca atunci când visezi că eşti urmărit şi în picioare ai plumb, iar mâinile îţi sunt ţepene.

Labirintul de oglinzi

Omul natural (înstrăinat de Dumnezeu), e gol lăuntric şi nu-şi poate vedea adevărata faţă. Pentru a o putea contempla, are nevoie de o oglindă şi de lumină. Nimic mai simplu,  în aparenţă. Oglinzi sunt peste tot.  Ne oglindim practic în ochii semenilor zi de zi. Ba chiar, ne mişcăm continuu într-un nesfârşit labirint de oglinzi.

Mai mult, s-ar putea crede că nici luminile nu sunt greu de găsit. După cum spune şi Scriptura, oamenii poartă în ochi candela trupului. Prin urmare, dacă trăieşte înconjurat de zeci de oglinzi, sub jocul de lumini a zeci de candele, ce-l împiedică pe omul natural să-şi vadă faţa aşa cum este?

Îl împiedică tocmai ceea ce ar trebui să-l ajute, fiindcă nu are nevoie de orice fel de oglindă, ci de o anume Oglindă. Şi nu de orice fel de lumină, ci de o anume Lumină.

Ochiul ca oglindă

Ideea că ochiul celuilalt e o oglindă le aparţine anticilor. Nu pot repera acum vreun citat relevant în privinţa aceasta, dar responsabili de aceasta constatare trebuie să fi fost, ca în multe alte cazuri, grecii. Da, filozofii au avut dreptate să spună că omul se vede în ceilalţi, dar au uitat să adauge că imaginea este una înceţoşată. Ceilalţi sunt, în ultimă instanţă, oglinzi care produc imagini deformate. Oglinda nemincinoasă de care avem nevoie o întâlnim numai în ochii lui Dumnezeu. Numai că omul natural nu poate să-L privească pe Dumnezeu în ochi şi să trăiască.

(Va urma)