Cu mai bine de o lună în urmă îmi promiteam că voi scrie un text sumar despre diferenţele teologice dintre ortodocşi şi protestanţi (în care îi includ şi pe neoprotestanţi/evanghelici). Un text pe aceeaşi temă există deja pe blogul lui D. Mănăstreanu (Limbaj protestant vs. limbaj ortodox). Nu doresc decât să evidenţiez câteva aspecte (oarecum) complementare celeilalte postări.

Disclaimer: textul care urmează nu aparţine unui dogmatician, ci unui filolog/biblist cu interese marginale în dogmatică. A se lua deci cum grano misericordiae! 🙂

Două întrebări diferite

În compararea dintre ortodoxie şi protestantism trebuie să pornim de la o idee elementară potrivit căreia cele două „spaţii” profesează două tipuri de discurs, fiecare izvorând din două întrebări diferite.

Apusenii (deci şi protestanţii) au fost cu precădere interesaţi de întrebarea: Unde se manifestă dreptatea lui Dumnezeu în istorie? Răspunsul este „La cruce, în jertfa ispăşitoare a Fiului Său”.

Răsăritenii au pus o altă întrebare: „Care este vocaţia omului în lume?” Răspunsul este „Să se îndumnezeiască” (împreună cu întregul univers).

Îndreptăţire vs. îndumnezeire

De răspunsurile la cele două întrebări de mai sus se leagă două concepte fundamentale: îndreptăţirea (justificarea), respectiv îndumnezeirea, pe care pivotează cele două paradigme teologice.

Conform paradigmei apusene, omul trebuie să fie îndreptăţit (justificat) fiindcă asupra lui grevează vina morală pe care o presupune păcatul.

Conform paradigmei răsăritene, omul trebuie să se îndumnezeiască fiindcă asupra lui apasă moartea (şi teama de moarte, care este o sursă de păcat). Cum numai Dumnezeu este nestricăcios şi veşnic, omul nu are altă şansă de a trăi (veşnic) decât prin unirea cu El.

N.B. Paradigma răsăriteană (care pivotează pe conceptul de îndumnezeire) nu presupune Căderea în păcat. Cu ea sau fără ea, omul este chemat să se îndumnezeiască. Paradigma apuseană presupune problema Căderii. Dacă n-ar fi fost Căderea, n-ar fi fost nevoie de justificare. De aici şi perspectivele diferite asupra Căderii. În discursul răsăritean, Căderea e un accident de parcurs, un detur nefericit care îi slăbeşte omului puterile morale. În discursul apusean, Căderea este un eveniment tragic cu consecinţe teribile care îl desfigurează pe om. Antropologia răsăriteană este „optimistă” în raport cu capacităţile morale ale omului. Prin comparaţie, cea apuseană este mai „pesimistă”.

Răstignire vs. Înviere

Când priveşte spre pandantul Răstignire-Înviere, protestantul este mai degrabă atras de Răstignire ca mijloc al reconcilierii dintre el şi Dumnezeu. Ortodoxul este atras mai degrabă de Înviere, fiindcă ea constituie triumful asupra morţii şi angoasei de moarte, care ne face mereu să păcătuim.

Sf. Pavel vs. Sf. Ioan Teologul

Campionul protestantismului este Sf. Pavel. Influenţa sa asupra protestantismului este absolut definitorie. Dintre scrierile sale, la mare trecere sunt Romani şi Galateni. Fără Romani n-am fi avut convertirea şi nici teologia lui Augustin. Iar fără Augustin n-am fi avut Reforma.

Ortodoxia, dimpotrivă, pare să-şi fi luat reperele din teologia ioanină şi cea petrină. De la Sf. Ioan „unirea cu Dumnezeu” şi de la Sf. Petru „participarea la natura divină” [unde prin physis theia nu se înţelege esenţa lui Dumnezeu, incognoscibilă şi inaccesibilă, ci energiile necreate ale lui Dumnezeu].

Faptul că Sf. Ioan este preţuit mai mult în Răsărit se poate vedea şi din faptul că lui i s-a dat supranumele de Teologul (ca şi sfinţilor Grigorie de Nazianz, respectiv Simeon)

Harul care desparte

Pentru protestanţi, harul este mişcarea lui Dumnezeu către neamul omenesc căzut în păcat, este dispoziţia suverană a Creatorului faţă de făptura despărţită de el, ostilă Lui, robită de păcat şi incapabilă să se îndrepte spre El.

Pentru ortodocşi, harul este una dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu care se comunică omului şi-l pătrunde cu viaţă din Dumnezeu.

Mântuirea

În Apus, mântuirea este văzută mai ales ca stare. În Răsărit ea este văzută mai ales ca proces. Protestantul vorbeşte mai degrabă dintr-o perspectivă individualistă, ortodoxul vorbeşte mai ales dintr-o perspectivă comunitară. În Răsărit, se accentuează ideea că mântuirea include şi kosmosul.

Nu ştiu ca în Apus să fi existat tentaţia apocatastazei la fel de puternic ca în Răsărit. Răsăritul, cu perspectiva cosmică asupra soteriologiei, a fost uneori în pericolul de a mântui cam tot (inclusiv pe Diavol şi îngerii lui).