Suprinzător este că sensibilitatea lui Marmeladov într-un plan nu exclude abrutizarea în altul: Nu mă mai deranjează când simt îndărătul meu rictusuri de silă, pentru că faptele sunt de mult cunoscute (…) Fie! Fie şi aşa! „Iată omul!” Personajul nu ezită să citeze din procesul lui Isus o replică pe care şi-o asumă în dreptul lui. El, cum ar veni, stă în faţa „judecătorilor” săi cu aceeaşi seninătate de care dă dovadă Hristos în faţa lui Pilat.

dostEi bine, onorată asistenţă, nu am dreptul la milă! Care milă? Aş merita să fiu ţintuit pe cruce! Răstignirea – iată dreptul meu! Ei bine, răstigneşte, jude, dar sloboade mila ta! Eu însumi am să cer, atunci, răstignirea, căci nu bucurie voiesc a bea, ci lacrimi şi durere! Crezi, crâşmare, că amărâtul tău de clondir m-a uns la inimă?! Jale, jale şi lacrimi am cătat în adâncul lui, şi găsitu-le-am şi sorbitu-le-am cu nesaţ!

Când citesc acest pasaj şi ce urmează, nu mai înţeleg ce a vrut Dostoievski cu acest personaj. Am mari îndoieli că e pastişat după o persoană din realitate (cum se întâmplă în cazul altor personaje ale sale). Delirul lui masochist e opusul lucidităţii la care am fost martori până acum. Marmeladov caută durerea, jalea, lacrimile. E dependent nu de alcool, ci de mizeria morală în care bălteşte. Şi e conştient de asta. E în stare să se poată privi din afară şi din exterior aproape la fel de bine ca autorul care i-a dat viaţă. Şi asta îl face complet trucat. Dacă Marmeladov, în viaţa lui de personaj autentic, ar fi avut capacitatea de autoanaliză pe care o are ca personaj de mucava în roman, sigur ar fi devenit filozof sau scriitor de geniu. Aşadar, pasajul de mai sus este un non sequitur.

Dar nu e singurul. Urmează unul împănat cu şi mai multe zaharicale teologice.

Cât despre milă – milă are unul singură, căruia i-a fost milă de toţi şi i-a înţeles pe toţi! El, singurul, ne e jude! El va veni, în ziua de pe urmă, şi va întreba: „Unde e copila care s-a pângărit pentru maştera-i mamă, ofticoasă şi rea, care s-a dat pierzării pentru copiii unei străine? Unde este fiinţa care, nescârbită de părintele ei pământesc, mare şi nemernic acela fiind, cu milă s-a aplecat asupră-i – unde este?” Şi va mai zice: „Vino! Te-am iertat o dată… O dată te-am iertat… Acum, îţi iert toate păcatele, pentru mare iubirea ta!” Şi o va ierta pe draga de Sonecika, ştiu că o va ierta! Am ştiut asta din clipa când, acum, deunăzi, am fost pe la ea. Îi va judeca pe toţi şi îi va ierta – şi pe ei buni, şi pe cei răi, şi pe cei înţelepţi, şi pe cei săraci cu duhul… Şi cînd va fi isprăvit cu toţi, se va întoarce şi spre noi: „Veniţi şi voi! va spune. Veniţi şi voi, beţivilor, veniţi şi voi, bicisnicilor, veniţi şi voi, robi ai păcatului!” Şi ne vom înfăţişa dinainte-i cu toţii, fără a ne ruşina. „Sunteţi nişte porci! ne va spune. Aveţi chip de fiare şi purtaţi stigmatul fiarei, dar veniţi şi voi în împărăţia cerurilor!” Şi glăsui-vor atunci cei înţelepţi şi cumpătaţi: „Doamne! De ce îi primeşti şi pe aceştia?”. „De aceea îi primesc, înţelepţilor, de aceea îi primesc, nesmeriţilor, pentru că nici unul dintre ei nu s-a socotit drept de a fi primit…” Şi îşi va întinde braţele spre noi, şi noi vom cădea cu faţa la pământ, şi vom plânge, şi vom înţelege totul! Atunci vom înţelege totul!… Toţi vor înţelege… şi Katerina Ivanova… şi ea va înţelege… Doamne, vie împărăţia ta!

Există câteva idei în acest pasaj pe care nu mă voi sfii [ca un „înţelept şi nesmerit”, în retorica (Anti)christului închipuit de Marmeladov] să le numesc demente. Ideea că pângărirea şi alegerea pierzaniei pot fi un sacrificiu acceptabil, chiar răsplătit de Hristos, contravine tuturor principiilor biblice despre sacrificiu şi sfinţenie. Şi nu doar Scripturii, ci şi întregii tradiţii patristice, răsăritene sau apusene. Când sacrificarea virtuţii ajunge să ne fie propusă ea însăşi ca o virtute, e semn că avem de-a face cu o teologie demenţială.

În plus, Marmeladov cade în erezia smereniei, a falsei smerenii despre care scria Steinhardt în Jurnalul fericirii (inspirat de o nuvelă a lui Papini)

Ispita de a te lăsa osândit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atâta dragoste pentru Hristos încât să tânjeşti a săvârşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele lui.

(…)

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem. (s.n.)

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă la logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos – Hristos ne cere să ne jertfim pentru El – care jertfă poate fi mai mare decât a renunţa în veci la El? – să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cât se poate de logic. Atât doar că nu este decât logic, prin urmare dement.

Sunt uimit că Dostoievski îi dă atât de mulţi „timpi de antenă” lui Marmeladov fără să contrabalanseze demenţa discursului său. Când consilierul ratat uită de sine în verva teologhisirii sale nepravoslavnice, ai impresia că Dostoievski este cel „furat” de propriul condei şi de frumuseţea ideilor sale antidogmatice.

Înclin să cred că un astfel de erou dostoievskian nu s-ar fi putut „naşte” niciodată în Apus. Modul în care vorbeşte Marmeladov e incomparabil cu tot ce ştiu eu (nu prea mult, e drept) din literatura apuseană. E prea mult universalism, prea multă apocatastază, prea multă philantropia şi niciun gram de dikaiosyne. Da, Dumnezeu e boier. Dă celui ce are 10 talanţi încă unul (exasperându-i pe cei din asistenţă). Dar nu mai e la fel de boier când împăratul din Luca 19:27 porunceşte ca vrăjmaşii lui să fie măcelăriţi pentru că i-au respins domnia. Împăratul generos care dă ospăţ boieresc în Matei 22 porunceşte la final ca omul fără haină de nuntă să fie aruncat în întunericul de afară.

Prin contrast, prelegerea lui Marmeladov este dizolvantă. Când tragem linie şi adunăm, descoperim că mesajul lui erodează toate reperele şi valorile morale şi teologice ale lumii creştine. Marmeladov anulează dintr-un paragraf tot ce au spus profeţii VT vreme de veacuri, tot ce a adus Hristos, tot ce au scris şi predicat sfinţii apostoli, tot ce au profesat Părinţii Bisericii. Discursul lui Marmeladov, în ciuda dulcegăriilor care îl caracterizează, duhneşte pestilenţial a teologie distilată în nişte laboratoare infernale. Când Lewis a scris Scrisorile lui Zgândărilă efortul susţinut de a gândi teologia demonică a lui Sfredelin l-a surmenat spiritual. Dostoievski cum s-o fi simţit scriind rolul lui Marmeladov?

L-am pomenit mai sus pe Chesterton (via Steinhardt). Are şi el personaje cu o retorică pe cât de seducătoare, pe atât de perversă. Unul dintre ele este poetul anarhic Lucian Gregory. Dar Chesterton are şi personaje „de echilibru”, precum Gabriel Syme. Duelul dintre cei doi este sclipitor. Marmeladov nu se duelează cu nimeni. Monologul lui teologic este delirul maniacului fascinat de discul lunii. Logica lui este alienantă. Resemnarea lui în mişelie şi depravare este demonică.

Şi acum, o întrebare neliniştitoare: oare a avut Dostoievski atâta încredere în discernământul spiritual al cititorului încât să nu-l contrabalanseze în niciun fel pe smeritul între smeriţi Semion Zaharîci Marmeladov? L-a făcut oare crainicul unor idei universaliste proprii sau şi-a râs mai degrabă de el, punându-l să declame un rol ridicol, sub un nume care trimite la zaharicale şi marmeladă?

Sunt în dubii…