1 ianuarie 2009

Descopăr sânge pe vata din ureche. E clar, situaţia e mai gravă decât crezusem. Picăturile or fi atenuat din durere, dar n-au rezolvat problema de fond. Trebuie să merg la un medic. Dar pe cine să găseşti de 1 ianuarie, la primele ore ale dimineţii?

Unchiul C. îmi spune că ştie un medic pediatru foarte bun, specializat pe O.R.L. Pe la 13.30 mergem la control. Canalul auditiv la urechii medii e inflamat. Practic, timpanul nu se poate vedea. Mi se pune un antiinflamator în ureche.

O întreb cu această ocazie pe dna doctor despre formaţiunea de pe gât, de sub urechea dreaptă, care pare să se fi dezvoltat în ultimii doi ani. „E un adenom, probabil benign, dar care va trebui operat. Dacă se extinde totuşi şi ajunge să afecteze nervii faciali, s-ar putea solda cu o pareză pe jumătatea dreaptă a feţei.”

Nu-mi trebuie prea multă imaginaţie ca să-mi dau seama ce ar putea însemna o astfel de pareză. Ciudat, sunt totuşi incapabil să mă panichez. Dumnezeu, care pe toate le priveghează, nu a uitat nici aceste detalii.

Medicul îmi mai spune că trebuie rezolvată şi deviaţia de sept. Cu vremea, configuraţia feţei se schimbă la orice om. Dacă nu rezolv acum „deviaţia”, în partea a doua a vieţii probabil am să le sforăi cu năbădăi.

Veşti bulversante, deci. Cel puţin două operaţii în primăvară. Nu foarte grave, dar operaţii totuşi. Am mai trecut până acum doar printr-o intervenţie chirurgicală (destul de neplăcută): corectarea miopiei (cu laser).

Plec de la medic cu o reţetă şi cu recomandarea de a face o investigaţie în cazul adenomului.

Trecem pe la mătuşa M., care e asistentă medicală. Îmi spune că n-ar fi rău să merg la urgenţă la spitalul judeţean în această după-amiază (când e şi ea de gardă).

Zis şi făcut. La 18.30 sunt la Judeţean. Pe holuri nu e agitaţie, dar ai ocazia să vezi cam ce „se poartă” de sezon: în special fracturi. Tatăl meu îmi spune ceva din care deduc că priveliştea dintr-un spital e şi ea un bun prilej de a aprecia cât de mult avem când suntem sănătoşi.

După ceva vreme, reuşim să ajungem la dna R., de la O.R.L. Nici ei nu-i place cum arată urechea mea (în interior, vreau să spun). Îmi spune că trebuie să mă internez.

Perspectiva rămânerii în spital, fără preaviz, mă descumpăneşte, dar mă conformez. N-am mai fost internat în spital de la 4-5 ani. Dar nici atunci n-a fost o experienţă prea plăcută. Am considerat mereu spitalele româneşti un fel de anticameră la lumea de dincolo, unde nu ni se cere chiar „lasciate ogni speranza”, dar, în orice caz, mare parte din ea, odată ajunşi acolo.

Salonul 3. Un tânăr cu laptopul în faţă şi un bătrânel cu nasul bandajat, care respiră greu. Mirosul tipic al unui salon de spital românesc. Dotări modeste, dar altminteri curăţel. O saltea cam deluroasă, ca să nu ne învăţăm cu binele în spital, că poate după aceea nu mai vrem să plecăm (acasă ori în lumea de dincolo).

Mă aşez pe pat şi aştept să mi se aducă de acasă lucrurile necesare. Încerc să-mi imaginez cam care sunt lucrurile de care aş avea nevoie. Îi spun tatei: „Păi pijamale, şampon, gel de duş, laptopul…” Asistenta intervine: „Ar fi bine să nu faceţi duş aici, ca să nu răciţi. Există duşuri, dar câteva zile e mai bine să nu le folosiţi”. Hm, viitorul nu doar că nu sună bine (cel puţin cu urechea dreaptă), dar nici nu miroase prea frumos…

În fine, am să rezist câteva zile în regim de avarie.

Tata îmi aduce bagajul promis. Două cărţi (Aliatul uitat al lui Hitler şi La rage au cœur, autobiografia lui Ingrid Betancourt, în principal despre lupta ei cu sistemul corupt din Columbia, care încearcă să o lichideze prin sicarios).

Până când mi se va face injecţia „în spate”, la 22.00, profit de răgaz ca să mai citesc şi să mai ascult nişte fişiere din Biblia în germană (minunat dar de la un prieten din Germania). Am parcurs deja evangheliile Ioan şi Marcu (şi câteva epistole pauline). Sunt la Matei, pe care probabil îl voi termina zilele astea.

[Interesant de remarcat că cel mai lung capitol mateian este 26, capitolul care începe cu planul conspirativ al ierarhilor iudei şi care se încheie cu lepădarea lui Petru. Următorul capitol ca lungime este 27, capitolul răstignirii].

Colegii de salon dau stingerea destul de repede. Nu că asta ar fi rău în sine. Mai ascult câte ceva pe laptop până să mă ia somnul. Acum urechea mă doare mai puţin, semn că soluţia antiinflamatoare îşi face efectul.

(Va urma)