2 ianuarie 2009

Trezirea la 6, pentru injecţii. Se spune că injecţiile cu oxacilină sunt dureroase. Dacă asta spun bărbaţii care leşină la simpla vedere a unei seringi, atunci trebuie să-i contrazic. Doare un pic, dar nu e cine ştie ce.

Până la 8, când voi mai face o perfuzie, Matei, în traducerea Elberfelder.

Suntem chemaţi la micul dejun. Pe masa din sala de mese e aşezat un ceainic uriaş. Alături de el, felii de pâine cu brânză. Frugal, că doar la spital nu vii să te îmbuibi.

Perfuzia nu e nici ea dureroasă. Atât că începe să mă incomodeze coloana de la stat prea mult în poziţie fixă. Urmează şi o sesiune de aerosoli.

La rage au coeur mă ţine lipit de paginile ei. Numele lui Ingrid Betancourt îmi era cunoscut din jurnalele RFI, dar nu mă obosisem niciodată să mă lămuresc ce e cu ea. Avusesem multă vreme impresia că e o jurnalistă ţinută ca ostatec. Când colo, e vorba de ditamai politicianul columbian. La rage se încheie, desigur, înainte de  momentul răpirii. [I. Betancourt a stat în prizonieratul FARC 6 ani şi jumătate; 2002-2008].

La amiază mă vizitează D. Joc cu ea mastermind. Deşi mă induce (neintenţionat) în eroare, reuşesc să descopăr combinaţia de 4 piese colorate pe care a ales-o.

Pe la sfârşitul zilei am terminat Matei. Textul biblic în germană are o muzicalitate aparte, aproape „mesmerizantă”.