Am terminat de citit „Confesiunile unui cafegiu”, de Gheorghe Florescu, despre care Dan C. Mihăilescu spunea: „Este cartea anului, marea surpriză a lui 2008”. Nu pot decât să mă raliez acestui verdict. Am avut mari revelaţii citind mărturisirile „armenaşului” fost ucenic al ilustrului cafegiu Avedis Carabelaian.

Prin natura funcţiei sale, autorul cărţii a cunoscut îndeaproape oameni de cultură, actori, jurnalişti, medici, avocaţi, securişti, care se aprovizionau de la magazinul său. A cunoscut şi „sistemul” şi a realizat de timpuriu cam cum stau lucrurile cu cele două mafii care îşi disputau supremaţia în România comunistă: mafia naţionalist-comunistă şi mafia internaţionalist-comunistă. Care dintre ele a câştigat? Bună întrebare, al cărui răspuns se găseşte la finalul cărţii, în capitolul despre „revoluţia” român(ik)ă.

cafegiu

Pilaf cu raţă pentru fazani

Cartea este extrem de densă, iar detaliile îl ameţesc pe cititor, însă de o manieră plăcută, mai ales după prima treime. Episoadele halucinante relatate în carte sunt foarte numeroase. Redau mai jos doar câteva „monstre”. Unul dintre ele se referă la „minunatul pilaf de raţă” care a intoxicat cu succes populaţia ţării în 1969.

Către sfârşitul verii lui 1969, soseşte în România, din îndepărtata Chină, o uriaşă cantitate de raţe congelate, destinate în special unităţilor de alimentaţie publică. Vin totodată şi reţete speciale de preparare a acestor produse. Dar, stupoare! Raţa chinezească nu place populaţiei din România. Colac peste pupăză (…) aproape întreaga cantitate se depreciază, fiecare raţă având pete mari de mucegai. Deşi Radu Abagiu şi Victor Ranga depun eforturi extreme pentru a desface acest produs, nu reuşesc şi sunt obligaţi să găsească o soluţie. Şi iată că se încheie o înţelegere cu fabrica Flora din Capitală să primească această marfă în vederea prelucrării. O perioadă îndelungată, întreaga fabrică lucrează pentru a obţine „minunatul pilaf cu raţă”.

Urmează detalii despre cum a fost distribuit pilaful cu raţă în Valea Jiului sau alte zone ale ţării. În loc de concluzie:

Şi astfel, toţi medicii din România au căpătat ceva de lucru. Ce nu reuşeau ei rămâne preoţilor de toate confesiunile, care se rugau încontinuu pentru odihna adormiţilor întru Dumnezeu. Dar probabil nimeni nu s-a gândit să aprindă lumânări pentru sănătatea celor doi mari oameni [Abagiu şi Ranga]. Păcat!

N-ar fi acesta singurul episod privitor la cinismul criminal [pe linie alimentară] al guvernanţilor din acea vreme. În 1973 soseşte la Agenţia de Import „cafeaua cu înlocuitori”, care avea să facă ravagii în sânul populaţiei, „mai ales că o serie de chimişti germani sesizaseră încă din anii războiului nocivitatea acestui produs”.

Spovedanii neortodoxe

Că tot veni vorba de slujitorii cultului, Florescu nu ocoleşte episoadele cu sămânţă de scandal, dar nici nu face pe moralistul atunci când le povesteşte. Mai degrabă presară peste scenă un iz de ironie. Un exemplu elocvent: merge la Biserica Sfinţilor. Este invitat în altar de părintele Gh. Şerban, care îl întreabă:

„Ce bei, fiule?” – şi deschide uşile unui dulap suspendat pe perete. În faţa mea se află o privelişte inedită. Pe rafturile dulapului stau, aşezate ordonat, diferite băuturi alcoolice, dar în special vin „de colecţie”.

Cafegiul preferă vinul alb, aşa că i se pregăteşte un Ottonel de Murfatlar din 1962. Între timp, în altar intră un reprezentant de la Patriarhie. Aceeaşi întrebare: „Ce beţi, Sfinţia Voastră?” „Ca şi voi, copiii mei!” Părintele Şerban scoate trei pahare şi le umple cu sângele Domnului (în variantă blanc). Cu paharul plin în mână, complet dezorientat, privesc spre crucea din mijlocul altarului, de unde ochii Mântuitorului ne privesc scrutător. Dau să sorb o înghiţitură, când uşa din faţa părintelui Şerban se deschide şi în cadrul ei apare una dintre fetele lui Acuma. Zice bună ziua, iar părintele îi răspunde: „Imediat, fiica mea.” Las paharul din mână pe masa Marelui Mir, bâlbâi o scuză şi părăsesc în grabă onorat suflare pe aceeaşi uşă pe care intrasem.
(…)
Ulterior, am aflat de la tipa care dăduse să intre în altar (o frumoasă ieşeancă pe nume Ani) că toate fetele lui Acuma, profund credincioase, se spovedesc şi să împărtăşesc la părintele Şerban. „Şi mergeţi des la biserică?”, o întreb. „Destul de des, îmi răspunde. Avem multe păcate şi nu le lăsăm să se strângă. Părintele, în numele Domnului, ni le iartă şi noi mergem înainte, cum a mers şi Kunta Kinte, după cum spune adesea Acuma.”

Întrebare: De părăseşte Florescu urgent locul, când o vede pe Ani la uşa altarului?

Răspuns: Fiindcă ştie că respectiva lucrează ca prostituată de lux pentru avocatul Acuma. În această calitate, Ani se bucură de tot soiul de privilegii, deci protectorul ei s-a îngrijit să aibă ce e mai bun şi pe plan spiritual-sufletesc. Ea face bani frumoşi din meseria ei, iar părintele Şerban are grijă să o dezlege sistematic de păcate, ca să nu se adune prea multe. Deh, cine a spus că imoralismul este lipsit de scrupule?

Probabil aspectul cel mai scandalos relevat de cartea lui Florescu este simulacrul de justiţie şi de lege pe care l-a desăvârşit comunismul în România. Ca să fim sinceri, justiţia n-a fost nici înainte de comunism punctul forte al Românichii. Dar ce s-a întâmplat în comunism depăşeşte tot ce ar fi putut visa interbelicii în materie de corupţie.