Unul dintre firele importante din ţesătura Evangheliei a Patra este polemica dintre „iudei” şi Hristos. Pun termenul „iudei” între ghilimele pentru a atrage atenţia asupra faptului că cele 71 de ocurenţe ale termenului nu au întotdeauna acelaşi referent în realitate. Uneori e vorba de iudei ca grup etnico-religios, alteori de locuitorii din Ierusalim şi împrejurimile acestuia, alteori de autorităţile religioase. În sens larg, „iudeii” sunt exponenţii unui sistem religios care este ostil lucrării lui Hristos.
Controversele dintre „iudei” şi Mântuitorul sunt în special de natură identitară. Identitatea pe care „iudeii” au construit-o grijlui şi pe care o arborează cu multă încredere de sine este supusă unei critici radicale de Mântuitorul. La rândul lor, „iudeii” încearcă să contraatace şi fac declaraţii dure. În punctul cel mai încins al controversei, insinuează că Isus ar fi un copil nelegitim şi ajung să-L numească „samaritean” şi „posedat”.
Întrebări fără răspuns
Una dintre întrebările care îi frământă pe potentaţii zilei (religioşi sau seculari) este identitatea celor care ameninţă establishment-ul. La începutul Evangheliei, „iudeii” (=autorităţile religioase) trimit la Ioan pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?”. Lucrarea unuia ca el era de natură să le creeze nelinişti.
Şi mai mari frământări stârneşte misteriosul personaj Isus. În capitolul 8 „iudeii” îl întreabă mai întâi: „Cine este tată tău?” (v. 19) şi apoi: „Cine eşti tu?” (v. 25). E prea puţin probabil că oamenii aceştia întreabă fiindcă vor să ştie. În fapt, ei au deja răspunsurile.
Pilat, politicianul prin excelenţă, o figură cinică şi batjocoritoare (transformată de filmul „Patimile lui Hristos” într-un personaj melancolic şi reflexiv, o victimă căreia, vai!, i se răsuceşte mâna la spate printr-un şantaj ruşinos) îl întreabă pe Hristos: „De unde vii tu?” Da, Pilat cel dur, care înăbuşise în mod sângeros anumite manifestări ale iudeilor, are un moment de panică atunci când aude că insul adus înaintea scaunului său de judecată „s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu”. Fiindcă respectivul nu pare un exaltat şi un lunatic, Pilat este cuprins de angoasă. La întrebarea pe care o pune, Isus nu-i dă nici un răspuns. La ce bun încă o perlă irosită? Mai mult ca sigur Pilat nu vrea un alt răspuns decât cel pe care îl are deja.
Personajele ostile lui Isus dau glas acestor întrebări. Cititorul evangheliei, care a trecut deja prin Prolog, ştie răspunsul şi nu poate decât să se minuneze de neputinţa oponenţilor de a ajunge la el.
(va urma, sper…)
9 martie 2009 at 1:25 am
[…] Evanghelia după Ioan. Identităţi în conflict (1) […]
9 martie 2009 at 10:11 am
Cam sugubeata postarea aceasta a Dvs. dle, Evaisamar. Dincolo de precizarile pe care le faceti, si dincoce de ele … intrebari:
1 – iudeii de astazi sunt diferiti de iudeii de atunci?
2 – un iudeu poate fi crestin?
3 – exista diferenta intre iudeu si evreu?
Nu stiu cum, dar eu, crestin simplu, dupa ce voi fi citit postarea Dvs. voi fi tentat sa ii resping pe iudei. Bine fac?
Of, Doamne! din nou Pilat …! de ce va este antipatic? Nu va simtiti a fi, din acest punct de vedere, victima unor prejudecati? Sigur ca victima unor prejudecati sunt si eu cand afirm ca Pilat e un personaj (profund?) pozitiv. Ar ramane de stabilit care dintre prjudecatile noastre sunt gresite … dar cine s-o stabileasca? (Va rog nu-mi raspundeti, naiv, Biblia!) Asa ca raman un admirator si, atata cat pot fi eu, un aparator al lui Pilat. Motiv pt. care resping comentariul Dvs. de mai sus referitor la el.
PS – sunt sigur ca ati aflat despre evenimentul produs intr-o biserica baptista din SUA. Daca va rog, il puteti comenta putin? M-ar interesa mult parerea Dvs. Multumesc!
9 martie 2009 at 3:28 pm
1.Depinde ce înţelegeţi prin „iudeii de astăzi” şi prin „iudeii de atunci”.
2. De bună seamă că da. Comunitatea creştină de la Ierusalim (condusă de Iacov, fratele Domnului) era compusă aproape 100% din iudei).
3. Depinde cum definiţi „iudeu” şi „evreu”.
De ce să fiţi tentat să-i respingeţi pe iudei, după postarea mea? Ar trebui să-i iubiţi şi să vă rugaţi pentru mântuirea lor.
Poate să sunt victima unor prejudecăţi. Numai că nu-mi pot aminti cine m-a victimizat şi când anume… Pilat mi-e antipatic pentru simplul motiv că el, omul pus să facă dreptate, încalcă flagrant dreptul, condamnând la moarte un om despre care ştie că este nevinovat. Aversiunea mea faţă de Pilat este aversiunea faţă de orice nedreptate flagrantă, comisă în mod cinic şi fără scrupule.
Nu, n-am aflat despre evenimentul de care spuneţi. Sunt mai puţin „la curent” cu ştirile decât dau impresia.
9 martie 2009 at 7:47 pm
1 – iudeii de atunci nu se regasesc (decat intr-o masura absolut ignorabila) in iudeii de astazi, dupa cum preotii de atunci(aaronici) nu se regasesc in preotii de astazi (dupa ornduiala lui Melchisedec). Asa inteleg eu, dar poate gresesc?
2 – …ceea ce poate insemna ca un crestin poate fi ‘iudeu’?
3 – ok! sigur ca-i iubesc, si sigur ca ma rog pt. mantuirea lor, dar ma intreb: cu cat mai „aproape” este mantuirea mea decat a lor? Asa ca ma rog mai intai pt. mantuirea mea …
Pilat L-a condamnat la moarte pe Isus? Nu! Dar, da! ii reprosez lui Pilat ca nu a fost destul de intransigent. Dar putea fi altfel? Dovediti-mi Dle. E.vaisamar ca el nu a inteles nimic din ce se intampla, ca nu a inteles ca ce se intampla trebuia sa se intample, pt. ca era planul lui Iahveh al evreilor. Intrebarea lui despre adevar a fost mai mult un raspuns decat o intrebare. El, romanul, putea sa intrebe pe un evreu despre ceea ce intelegeau grecii despre adevar? Si, intreband, el a fost roman? sau evreu? sau grec? Oare nu a fost mai mult un crestin?
Un bandit a intrat, duminica dimineata, intr-o biserica baptista dintr-un oras american, l-a impuscat mortal pe pastorul de la amvon, si a ranit mai multi credinciosi. Despre asta era vorba.
9 martie 2009 at 8:26 pm
Ca să parafrazez un tilu de psihologie „self-help”, „Întrebările sunt, de fapt, răspunsuri”… 🙂
Am bănuit că o să fac atac la „sfântul Pilat”, dar nu mi-am putut învinge viscerele. Raţiunii i se poate împotrivi omul, dar viscerelor nu prea.
Ei, acum chiar vreţi să faceţi din Pilat (un om fără niciun dumnezeu) un clarvăzător care înţelege planurile lui Yahweh… Dacă Pilat era filozoful care socotiţi dvs. că ar fi fost, mai mult ca sigur se lăsa de militărie, îşi lua barba reglementară şi propovăduia o versiune de cinism, stoicism sau epicureism. El însă vrea să fie prietenul cezarului. Lăsaţi-l să fie prieten cu cezarul. De ce vreţi să-l plasaţi între sfinţi, dacă el vrea „morţiş” să fie între cezari? Mi se pare nedrept! Pentru ce să răsplătim nedreptatea lui Pilat cu o altă nedreptate?
10 martie 2009 at 8:26 am
Unde-l plasez eu pe Pilat, nu are nicio importanta, el e „plasat” deja, vreau sa zic – l-a plasat Dumnezeu, l-ati plasat Dvs. l-am plasat eu… Haideti sa-l lasam acolo unde l-a plasat Dumnezeu. Nu de alta, dar plasamentele Lui nu ne creaza probleme ‘viscerale’. Dumnezeu e cel care hotareste sfintia oamenilor. Noi doar putem discuta …
10 martie 2009 at 10:21 am
Dusă până la ultimele ei consecinţe, ideea dvs. despre „plasamente” anulează libertatea şi responsabilitatea omului. Dacă Dumnezeu „hotărăşte” sfinţenia oamenilor, cred că nici Iuda nu are multe să-şi reproşeze… Sunt sigur că „you don’t mean what you say”.
10 martie 2009 at 12:40 pm
… ba da, stiu ce vorbesc. Deci: de ce hotararile lui Dumnezeu imi anuleaza mie liberttea si responsabilitatea? Dimpotriva, ele ma fac mai liber, si mai responsabil deci. Nu e niciun paradox aici, zic eu. Repet: noi putem discuta, si e f. bine ca o facem, e f. bine ca ne respectam parerile chiar si cand ele sunt contrare, dar toate acestea, si altele la fel, din nou zic ca zic eu, ar trebui sa ne mobilizeze in a incerca sa ne apropriem parerile Tatalui Ceresc. Nu vad cum Dvs. ati putea respinge parerea (adevarul?) ca, pana la urma, sunt sfinti sfintii pe care ii hotareste Dumnezeu, si nu cei desemnati de noi. Sigur ca de f. multe ori ceea ce stabilim noi aici, pe pamant, poate fi identic cu ceea ce s-a stabilit in Cer, dar ultimul cuvant il are Dumnezeu. Mi se pare ca m-am abatut de la subiect, ma opresc aici, sperand ca ati inteles ceea ce in f. putine cuvinte am vrut eu sa spun.
11 martie 2009 at 10:39 am
Faptul că planul lui Dumnezeu avea nevoie de un Pilat şi de un Iuda pentru a (ne?) mântui, precum şi faptul că nu ştim să fi făcut apel la voluntariat pentru aceste roluri, ne-ar putea duce la concluzii extrem de diverse. De exemplu:
-Cei doi erau dinainte condamnaţi de predestinarea divină, iar mintea şi sufletul le-au fost împietrite ca şi lui Faraon, spre slava lui Dumnezeu.
-Cei doi, sau măcar unul din ei, ar fi putut să se lupte din toate puterile contra planului divin (cu subcazurile conştient sau nu), făcând ceea ce ar fi fost drept şi bine, dat fiind că Legea este în sufletul fiecăruia.
-Cei doi ar fi putut de fapt să ştie foarte bine ce se întâmplă, care este miza, să ştie ce este bine şi drept, dar să se sacrifice pentru reuşita unui plan care ar fi reuşit oricum şi fără ei.
-Cei doi doreau în mod conştient să saboteze planul divin, fiind de fapt nişte demoni aflaţi la timpul potrivit în locul potrivit. Singura lor problemă ar fi fost că au înţeles pe dos ce trebuia să facă, sau poate nu s-au putut abţine.
De fapt, singura problemă pe care am putea-o elucida cât de cât cu datele aflate la îndemână, şi cu ce am înţeles fiecare din Biblie şi diverse teologii, mi se pare a fi: ce am alege noi în situaţia respectivă (presupunând că nu am da pur şi simplu bir cu fugiţii, o alegere la fel de validă), şi cum ne-am dori să fie de fapt adevărul. Faptul că noi îi considerăm sau nu sfinţi pe cei doi, luând în calcul toate variantele dacă se poate (probabil că nu se poate…), vorbeşte despre noi, dorinţele şi alegerile noastre, chiar inconştiente. Şi apoi, Cineva se uită şi la felul în care ne analizăm reciproc alegerile. Complicat, dar pasionant! Dacă e corect…
11 martie 2009 at 10:47 am
Da, mi se pare corect, tele… cu alte cuvinte, trebuia sa existe un Iuda, si a existat, si chiar Iuda l-a chemat, trebuia sa existe un Pilat, si a existat…
11 martie 2009 at 11:13 am
Slavă Domnului! Şi ţineţi cont, nu sunt fundamentalist habotnic, doar fundamental inconsistent.
11 martie 2009 at 11:21 am
Dumnezeu nu are nevoie la modul absolut de oricare dintre noi. Dacă Israelul se împotriveşte, atunci Dumnezeu poate să facă din nou o alegere, făcând din Moise un popor nou. Numai că Moise refuză, ceea ce spune ceva şi despre capacitatea omului de a se interacţiona (liber?) cu Dumnezeu.
Să nu uităm că, atât de mult a iubit Dumnezeu libertatea omului, încât nu a pus un gard electificat în jurul Pomului din grădină…
Trebuia să existe un Iuda? Nu ştiu încă răspunsul… Dar aş atrage atenţia că riscăm să cădem din teologie în poezie sub influenţa lui „Trebuiau să poarte un nume…” (a cădea din teologie în poezie nu e neapărat ceva rău, doar că, „să ştim şi noi”).
11 martie 2009 at 11:35 am
Votez pentru, eventual cu variante (cum ar fi, să cădem din teologie în omiletică)!
11 martie 2009 at 2:07 pm
Nu, nu mi se pare corect, domnule E.vaisamar. „Dumnezeu nu are nevoie, la modul absolut, de oricare dintre noi?” Oare? Credeti ca existam aici din intamplare? Eu sunt sigur ca exist pentru ca, intr-un fel sau altul, Dumnezeu are nevoie de mine, si o nevoie atat de mare incat, iata! mi-a dat viata. Mai departe depinde de mine cat de mult ma invrednicesc sa aflu de ce are Dumnezeu nevoie de mine. Si asa fiecare dintre noi. Daca si-ar fi pus asa problema, Iuda nu ar mai fi tradat. Dar cineva care sa tradeze tot ar fi fost, pt. ca asa a gandit Dumnezeu scenariul crucificarii. Din care scenariu eu sunt dator sa invat cum sa nu-L tradez pe Dumnezeu. Daca vreti, cum sa fac sa nu fiu un Iuda. Argumentati-mi, daca nu va ocupa prea mult timp, dle. E.vaisamar, ca Dumnezeu nu a „pus la incercare” alte cateva sute de oameni inainte de a-l gasi pe Iuda. Sigur ca putea sa n-o faca, (din punctul Lui divin de vedere) El poate sa merga direct al tinta cand vrea, dar (din puctul meu omenesc de vedere) a facut-o pt. ca, oricat de rai si pacatosi am fi noi, oamenii, e greu de gasit un tradator ca Iuda. A fost greu atunci, e greu si astazi. Iar m-am lungit cu vorba, ocupandu-va prea multa vreme, deci ma opresc aici. Subliniind, totusi, ca cea mai minunata poezie e teologia … chiar si cand e in proza.
11 martie 2009 at 2:26 pm
Faptul că nu existăm la întâmplare nu exclude ce spun eu. Adică putem să existăm cu scop, şi totuşi niciunul dintre noi să nu fie o „necesitate absolută”. „Părerea mea!”.
„Într-un fel sau altul” nu înseamnă „în mod absolut”.
Dacă Dumnezeu gândeşte scenarii ale crucificării (ar trebui să daţi şi un verset pentru a vă susţine ideea), atunci rezultă că nici dvs. nu puteţi învăţa nimic, ci doar împliniţi (fără voie?) un scenariu prestabilit. De ce pe Iuda îl faceţi marionetă în scenariu, iar dvs. vă rezervaţi rolul confortabil de spectator al piesei? Mi se pare injust. Ori suntem cu toţii „muppets” în piesă, ori suntem actori-spectatori?
Nu ştiu dacă Dumnezeu a pus la încercare alte sute de oameni înainte de a-l „găsi” pe Iuda. Şi de ce trebuia să-l „găsească”? Nu era suficient să-l creeze „in the first place”? Când un scenarist scrie rolurile fiecăruia, el nu le găseşte, ci le inventează.
Chiar credeţi că e greu de găsit trădători ca Iuda? Ştiu oameni care îşi vând sufletele şi conştiinţele (ori cunoştinţele) pentru mai puţin!
11 martie 2009 at 4:06 pm
Pare-mi-se mie, sau Dvs. puneti semnul =(egal) intre lumea materiala si cea spirituala? Intr-un teatru pot fi spectator, si-mi caut cat pot confortul, in realitatea spirituala nu. (vreau sa zic in lumea Duhului Sfant.) Daca as citi Biblia precum citesc Decameronul (de ex.) as gandi ca Dvs. Iuda ar fi si el un personaj de acolo. Dar daca stiti ca Biblia e cu totul altceva, de ce nu puteti fi de acord ca Dumnezeu nu e un autor de piese, iar Iuda nu e unul dintre personaje? Adica in lumea Duhului Sfant, cu totii devenim altceva pt. ca existam altundeva. Si tot ce am spus am spus privind spre acea lume.
11 martie 2009 at 4:18 pm
Cum adică „pun semnul egal între lumea materială şi spirituală”? Ce înţelegeţi prin „lumea materială”? Eu înţeleg: atomi, molecule, gâze, lei, păsări, tot ce se poate vedea, gusta, pipăi, mânca.
Prin lumea spirituală înţeleg lumea angelică (şi demonică), realităţile nevăzute.
Sunt uimit că din cele scrise la 15 dvs. consideraţi că eu pun semnul egal între o muscă şi un înger (deşi aş face precizarea că diferenţele între un ţânţar şi un drac nu sunt chiar aşa mari).
11 martie 2009 at 7:37 pm
E atat de banala intrebarea pe care mi-o puneti incat cu greu raspund la ea. Atomii, moleculele, gazele … despre care vorbiti ma includ si pe mine? Daca da, am vorbit degeaba. Pt. ca dincolo de atomii care ma compun si care pe unii ii pot face sa ma asemene cu o gaza, eu ma simt asemanare a lui Dumnezeu. Atomii mei nu sunt atomii gazei, atomii mei sunt aceiasi cu atomii lui Dumnezeu. Adica ei contin si Spiritul pe care nu eu ci Dumnezeu a vrut sa-l contina, indiferent de cat sunt sau nu eu de constient de acest lucru. Daca ati fi aici m-ati putea vedea si pipai. Oare la fel cum vedeti si pipaiti o gaza? Eu spun ca nu.
Acuma: sigur ca lumea spirituala e si aceea pe care o specificati Dvs. numai ca eu m-am referit explicit la lumea Duhului Sfant. Intre ea si ceea ce putem pipai nu exista semnul = .
11 martie 2009 at 8:34 pm
Bineînţeles că suntem parte din lumea materială. Ne ducem preponderent existenţa în ea. Dar fără a fi exclusiv materie. Şi fără a fi participanţi la lumea spirituală în acelaşi sens în care îngerii participă la ea.
Fiindcă ideea de atom nu are sens decât în lumea materială, decurge de aici că atomii noştri sunt atomii gâzei. Adică elementul Carbon din gâză e acelaşi element Carbon din mine. Afară de cazul în care dvs. puteţi pretinde că sunteţi compus (material vorbind) din alte elemente decât cele care populează tabloul lui Mendeleev.
Dacă vorbiţi de spiritul din noi, atunci nu mai puteţi vorbi de atomi, decât cu ghilimele, fiindcă nu sunt atomi în acelaşi sens în care sunt atomii „clasici”.
Cu simţul meu tactil nu v-aş putea pipăi altfel decât pipăi o gâză. Ah, vreţi să spuneţi că interacţiunea dintre noi ar fi una mult mai semnificativă? De-acord. Dar asta nu înseamnă a pipăi. Asta înseamnă a comunica.
„Lumea Duhului Sfânt”? Cum o definiţi?
12 martie 2009 at 8:45 am
Carbonul din gaza e acelasi cu cel din noi, de acord, o spun raspicat si evolutionistii, numai ca mie nici ca-mi pasa de asa ceva. Pt. mine crucial e faptul ca spiritul din mine nu-l regaseste nimeni intr-o gaza, sau intr-un elefant, sau in orice alta creatie a lui Dumnezeu. Unii spun ca nu e asa, si-atunci pt. ei important ramane carbonul din gaza si din mine, astfel incat ei pot afirma ca eu am fost candva gaza, carbonul, acelasi in tabelul lui Mendeleev, fiind o dovada. Dar pt. ca ne-am indepartat de subiectul postarii, eu ma opresc aici. Nu inainte de a va intreba, totusi: oare spiritul din noi nu este format di niciun fel de atomi, sau este format din altfel de atomi, pe care niciun tabel de-al nostru nu-l poate cuprinde? Spiritul e ceva, nu e nimic. Iata, asa definesc lumea Spiritului Sfant – o lume formata din altfel de atomi …
12 martie 2009 at 8:57 am
Dacă ne pasă ori ba de acest fapt e secundar aici. Ce vreau să spun este că pentru a trece de la zigot la statura de om mare (fiziceşte vorbind) acumulăm oxigen, hidrogen, carbon etc. care sunt de acelaşi fel ca şi cele acumulate de gâze ori elefanţi.
Nu cred că afirmă nimeni că dvs. aţi fost cândva gâza, ci că atomii care vă compun (fiziceşte) s-ar putea să fi fost cândva parte dintr-o gâză, fiindcă materia pe pământ rămâne relativ aceeaşi, dar corpurile materiale vin şi pleacă…
Dacă spiritul din noi e format din vreun fel de atomi nu ştiu să vă spun. Dar întreb şi eu: oare trebuie să gândim spiritul uman ca pe o sumă de „atomi” ca să avem încredinţarea că el există?
În orice caz, acum că aţi definit cumva lumea Duhului Sfânt, rămâne să găsiţi şi temeiuri biblice definiţiei… 🙂
12 martie 2009 at 11:23 am
Duhul Sfant este un Duh lucrator (1 Cor. 12:11) lucraza si ma face sa lucrez. Nu este un gand lucrator, dar gandeste, deci exista, deci e compus din atomi (ce fel de atomi, Dumnezeu stie) … lucrarile Lui, pe care, fie si in mica parte eu le cunosc, ma fac sa afirm ca este Sfant. Iata Duhul Sfant!
9 martie 2010 at 10:16 pm
Da, acum ca ma gandesc (si citesc) mai bine, toti ii pui intrebari lui Isus, unul singur Ii raspunde, Simon Petru: „Tu ai cuvintele vietii vesnice, si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Sfantul lui Dumnezeu”(6,68b-69).
Asta este iubire, nu necesitate.