Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.
La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.
Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.
Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.
Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.
Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.
Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.
Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.
13 martie 2009 at 12:16 pm
Cred ca exagerati.
N-am gasit ortodocsi (ca despre identitatea lor sunteti atat de framantat)care sa nu aiba in vedere cele de la I Corinteni 1.12-13.
In ce priveste partea a 2a a postarii dvs, mi se pare extrem de jignitoare.E adevarat ca nu am gasit un citat biblic care sa ilustreze necesitatea celor 7 ani de-acasa, sau de a nu face afirmatii generalizatoare, de aceea cred ca dvs fiind un adept sola scriptura nu veti lua in seama aceasta ultima fraza.
13 martie 2009 at 1:15 pm
Nu înţeleg ce are a face pasajul din 1 Corinteni cu prima parte a postării mele.
Pentru cine e jignitoare parte a doua? Pentru dvs. personal? Probabil că va trebui să inventăm curând şi „dreptul de a ne simţi jigniţi chiar şi când nu suntem vizaţi”.
Nu ştiam că în „cei 7 ani de acasă” se învaţă şi „cum să nu lezezi marotele identitare ale conaţionalilor tăi”. E drept, eu chiar am fost dat la şcoală la 6 ani; probabil de aici mi se trage lipsa de reverenţă pe care o acuzaţi.
Că tot aţi făcut referire la „sola Scriptura”, poate n-ar fi rău să găsiţi în Părinţi nişte citate în care aceştia îşi gândesc identitatea spirituală din interiorul unui anumit grup etnic (mai spiritual şi mai ilustru decât toate celelalte!)
13 martie 2009 at 4:36 pm
Desi habar n-am daca Sf. Andrei a facut vreun convertit pe la noi, totusoi evanghelizarea stramosilor nostri a fost in mod demonstrabil facuta in Antichitatea crestina, si nu vad de ce am trece sub tacere acest lucru.
Doar pentru ca stramosii nostri nu s-au botezat intr-o biserica aliturgica si antisacramentala?
13 martie 2009 at 4:40 pm
Si nu, nu cred ca avem o istorie bisericeasca mai ilustra ca alte neamuri de aceeasi credinta; cred insa ca avem una mai demna decat unele neamuri care si-au schimbat credinta in mod constanat.
13 martie 2009 at 5:54 pm
# 3 şi 4. Bineînţeles că au existat creştini pe teritoriul actual al României încă din Antichitate. Cred că nimeni nu contestă asta.
Problema nu e în ce fel de biserică s-au botezat (dacă sacramentală sau ba etc.) Problema este când începem să credem că avem noi personal merite prin simplul fapt că locuitorii acestui spaţiu au fost evanghelizaţi încă de timpuriu.
Românii au ajuns saturaţi de creştinism şi de Hristos doar fiindcă populaţiile daco-romane de acum 1900 de ani au început să primească mesajul creştin?
Care neamuri anume şi-au schimbat credinţa în mod constant?
În faţa oricărei pretenţii de „demnitate” (prin „constanţă”) Scriptura spune, prin vocea Înaintemergătorului: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivã: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” Dumnezeu poate scoate „banim” (fii) din „ebanim” (pietre).
Că românii au fost foarte conservatori (la nivel religios) de-a lungul istoriei e just. Dar cred că motivele pentru care şi-au păstrat religia nu ţin toate de demnitate.
Altfel spus, vestigiile de păgânism care se mai văd pe alocuri la înmormântări sau alte momente (ritualuri stranii care n-au nici cât negru sub unghie cu creştinismul) sunt tot o urmă a demnităţii noastre creştine?
13 martie 2009 at 6:17 pm
Nu cred că cineva doreşte a trece sub tacere zestrea creştină a românilor şi nici lucrarea misionară a Sf. Andrei.
Găsesc, însă, potrivit cu Ioan cap 8 din care s-a citat, că această zestre poate deveni inutilă, într-o singură situaţie: aceea în care Cuvântul Mântuitorului n-ar aduce în noi rodul pe care l-a adus în Părinţii noştri. „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam; dar căutaţi să mă omorâţi, pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu” (In 8.37). Termenul grecesc (choreo), tradus aici cu „a pătrunde”, mai înseamnă şi „a-şi face loc”, „a face proges”.
Fără îndoială că în viaţa unuia ca Sf. Andrei Cuvântul „şi-a făcut loc”, „a făcut progrese” vizibile în despătimirea şi desăvârşirea lui. Întrebarea este dacă noi, descendenţii săi duhovniceşti, continuăm această tradiţie. Cred că la asta s-a referit şi Mântuitorul atunci când le-a vorbit fariseilor despre părintele lor Avraam.
13 martie 2009 at 7:09 pm
Vi se pare ca mesajul transmis de catre BOR credinciosilor ei suna asa: pentru ca stramosii vostri au fost x,y etc, voi astazi puteti sta u mainile-n san?
Mie nu mi se pae, insa in fata prozelitismelor agresive de tot felul este firesc ca BOR sa aminteasca credinciosilor ei credinta veche, de stirpe apostolica pe care stramosii nostri au primit-o, nu de peste Ocean, ci din spatiul Mediteranei.
Este drept sa fie asa si pomenirea acestui fapt deranjeaza foarte mult anumite urechi, care ar prefera sa ponim, in ale crestinismului, de la statutul de „tabula rasa”.
Si dvs. ati face la fel, in aceleasi conditii, probabil.
13 martie 2009 at 7:09 pm
#6 Da, dar atunci întrebarea este: din ce cauză Cuvântul Mântuitorului nu poate „înainta/face progres” în inimile „iudeilor”? Citind relatarea ioanină înţeleg că motivul este tocmai acesta: „avem deja o zestre spirituală legitimă şi nu avem nevoie de încă una.”
În acelaşi mod, moştenirea ilustră biblică şi patristică de care se poate prevala românul tipic („creştin de 2000 de ani”) poate deveni piedica în calea „înaintării” Cuvântului Mântuitorului în viaţa lui.
13 martie 2009 at 7:13 pm
Nu cred ca puteti compara in niciun fel iconomia si venirea la poprul iudeu a Mantuitrului, cu venirea neoprotestantsmului la romani. Prima este plinirea Legii si a Prorocilor, ceea ce nu se poate zice despre a doua.
13 martie 2009 at 7:36 pm
# 9 Dar nu ştiu cine a comparat venirea lui Isus la iudei cu venirea neoprotestantismului la români.
În orice caz, fiindcă veni vorba de Sf. Andrei: în prefaţa Bibliei 1988, încă din al doilea paragraf se spune că „Sfântul Andrei […] a propovăduit adevărul evanghelic în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte într-un glas, întreaga tradiţie bisericească, prin Tertulian, Origen, Eusebiu de Cezareea, Sinaxarul Bisericii constantinopoliate”.
Când te uiţi în Eusebiu (Istoria bis.) şi în Origen (Comentarii in Genesim) vezi că ei vorbesc de SCIŢIA, nu de SCIŢIA MINOR, ceea ce constituie deja o aducere din condei a surselor. Încă n-am găsit ce spune Tertullian, dar dacă Tertullian şi Sinaxarul reprezintă „întreaga tradiţie bisericească într-un glas”, e cam mică această tradiţie, iar glasul cam palid.
Vorbesc aici strict de prezenţa Sf. Andrei în Dobrogea. Că românii au fost evanghelizaţi de timpuriu e una. Că a fost pe filiera „Sf. Andrei” sau nu e altceva.
14 martie 2009 at 2:25 am
Ma voi folosi de expresia pe care Domnul a folosit-o spre a convinge: „la inceput nu a fost așa!”Mă intreb de multe ori daca așa au aratat primi crestini sau altfel?De de se bat câmpii cu cea mai veche credinta crestina, când ea a suferit atâtea „imbunatatiri” dea lungul propriei istorii?Proverbe 30:5-6.
14 martie 2009 at 7:04 pm
Cred ca noi vrem sa ne batem cu pumnul in piept ca sa aratam ca suntem crestinati de un apostol insusi. As dori sa imi permiteti sa va spun ca de fapt facem acelasi lucru pe care la-au facut si iudeii din timpul lui Isus Hristos mentionati in Ioan 8: Suntem crestini pt ca Sf. Apostol Andrei a fost la noi, de parca daca nu venea altcineva mai neinsemnat nu era tot crestinism. Mai mult cred ca era predicat de apostoli, acel crestinism simplu (indiferent unde), chemarea la o viata cu Hristos in care este prezenta doar „SOLA SCRIPTURA”.
14 martie 2009 at 7:57 pm
Vreau sa rectific un enunt. Cand am spus noi vrem nu trebuia sa afirm aceasta ci cei care se simt fii lui Avraam.
2 aprilie 2013 at 11:02 pm
[…] Identităţi în conflict. De la Avraam la Sf. Andrei, via Moise (2) […]
1 decembrie 2015 at 6:12 am
[…] ultima mea postare a atins nervul sensibil al „creştinării” Dobrogei de către Sf. Andrei, subiect despre care […]
1 decembrie 2015 at 2:37 pm
[…] ultima mea postare a atins nervul sensibil al „creştinării” Dobrogei de către Sf. Andrei, subiect despre […]