scrisori

Am pomenit cu ceva vreme în urmă cartea lui Liiceanu, Scrisori către fiul meu. Auzisem de ea la finele lui 2008, dar nu am avut prilej să dau o fugă la depozitul H. decât înainte de operaţie.

În Scrisori, Liiceanu dă la o parte multe falduri de peste sufletul său şi îl lasă pe cititor să privească înăuntru. Uneori faldurile îndepărtate sunt ca foile de ceapă. Mai multe decât te-ai aştepta. Ultimul capitol, despre căsătoriile cu eşecuri, aproape că mă jenez să-l citesc. Mă simt ca şi cum aş fi dat din greşeală peste corespondenţa privată a cuiva şi curiozitatea mă împinge să citesc, iar bunul simţ îmi spune că ar fi cazul să mă opresc.

Dincolo de aceste aspecte (sau altele), cu această carte Liiceanu mi se revelează definitiv ca un autor care îmi place chiar dacă de cele mai multe ori nu sunt de-acord cu el. Despre asta ar fi multe de spus. Atât de multe, încât n-am să intru în detalii.

Îmi place, fiindcă dovedeşte că poate scrie cu umor. Trebuie precizat însă că umorul nu este unul tonic ca al lui Pleşu (care nu pare deprimat de plasarea sa „la porţile Orientului”), ci unul strâns asociat cu anumite incongruenţe dramatice în care se regăseşte autorul.

De unde a ieşit Ray Charles

Să trecem însă la chestiunea din titlul postării. Liiceanu merge în State pentru o operaţie de „reglare” a câmpului electric al inimii. Totul decurge bine. După operaţie, prietenul lui (Martin) îl duce să viziteze câte ceva din America profundă. Fiindcă sunt în Bible Belt, merg la o biserică baptistă de negri. „Ca să înţelegi de unde a ieşit Ray Charles”, îi spune Martin. Zis şi făcut.

O biserică sclivisită, cu lume foarte elegantă, cu un pastor al cărui moto este: „I am proud of 8th Street Church”. Hm, Liiceanu e destul de subtil în prezentarea chestiunii ca să înţelegem că mai multă modestie la un slujitor al altarului n-ar strica. Pastorul se lansează într-un discurs care devine tot mai electrizant, sub ploaia de „aminuri” venite din sală. „Când temperatura discursului a atins cota maximă şi vociferările s-au înmulţit ţâşnind, cu viteză sporită, din toate părţile, la un semn al tânărului în alb [pianistul], ca într-o regie savant făcută, a intrat în scenă corul. Dozajul care a urmat a fost năucitor.”

Ceea ce urmează nu poate fi povestit cu maximum de efect decât de cel care a trăit evenimentele. N-am să subminez relatarea autorului, ci am să spun doar că ritmurile africane dionisiace care pun stăpânire pe cor şi pe întreaga biserică îl „paralizează” pe filozoful român, care nu se poate „integra” nici în ruptul capului. „Şi ca întotdeauna când te izolezi înlăuntrul unui delir colectiv, m-a apucat frica.” Autorul nu poate accepta că sentimentul credinţei poate apărea la capătul unei surescitări induse muzical.

„În acelaşi timp, deşi nu puteam să intru în sistemul lor, îi admiram.” Creştea admiraţia, dar creştea şi angoasa.

„Transa aceasta creştea ca apele umflate ale mării, făcându-mă, instinctiv, să caut un loc de refugiu mai înalt sau să încep să mă ridic pe vârfurile picioarelor pentru ca valul emoţiei care se rostogolea dinspre podium spre partea din spate a sălii să nu ajungă să mă înghită. Am simţit cum panica începe să urce treptat în mine. La început, firavă, ca o tresărire, ca un susur care se isca când într-o parte, când în alta a fiinţei mele, pentru a dispărea în clipa următoare. Apoi m-a cuprins în întregime”.

Abis de suferinţă vs. „zdrobire”

În tot acest timp, negrii se întrec pe ei înşişi. Din suita de cântece, Liiceanu reţine câteva versuri care l-au marcat. Aici relatarea devine interesantă fiindcă autorul dezvăluie ceva din modul în care a decodat mesajul reţinut. Redau un singur vers, cu tâlcuirea lui Liiceanu: Brokenness / I crave for Your brokenness („Abis de suferinţă, tânjesc cu toată fiinţa mea după abisul suferinţei Tale”).

E clar, din traducere se vede că Liiceanu a înţeles eronat acest terminus technicus. „Brokenness” nu e „abis de suferinţă”, ci „stare a omului zdrobit, care se smereşte înaintea lui Dumnezeu”. Când cineva e cuprins de „brokenness”, el nu trăieşte un „abis de suferinţă”, ci un sentiment de smerire, de „zdrobire” (cf. asocierea dintre „broken heart” şi „contrite spirit” din Ps. 34:18).

În acest caz, „Your brokenness” nu poate fi „starea de zdrobire care Îl caracterizează pe Hristos”. Înclin să cred că e „starea care vine de la El” sau „pe care o dă El”. Pare puţin probabil ca un cântec gospel să conţină ideea de identificare cu patimile lui Hristos, în maniera misticilor catolici medievali. Ceea ce-şi doreşte autorul cântecului este „zdrobirea/smerenia” care vine de la Hristos şi care, deci, este conform voii Lui.

Cu „abis de suferinţă” sau fără, autorul resimte o uşurare când slujba ia sfârşit. De bună seamă, închinarea „afro-americană” pe ritmuri de gospel este o mare sursă de anxietate pentru filozofii care nu ştiu ce înseamnă „brokenness”.