Scriam într-o postare anterioară că raţiunea şi conştiinţa omului „natural” îmi apar învăluite într-o „pâclă” a insensibilităţii sau a nesimţirii. Şi totuşi, vinovăţia care s-a stârnit în Adam (sentimentul ruşinii) este mai degrabă semnul unei sensibilităţi, nu-i aşa?

Adam cel aşezat în lumina lui Dumnezeu şi-a pierdut echilibrul lăuntric, şi-a pierdut cumpătul, şi-a ieşit din matcă. Sentimentele lui Adam au scăpat de sub control. Adam descoperă în frică noul său stăpân. Această frică, dublată de o sensibilitate sporită, deşi dezechilibrată în sine, îl poziţionează totuşi corect în relaţia cu Dumnezeu? Cum ar arăta un Adam care a păcătuit şi care totuşi iese înaintea lui Dumnezeu sfidător şi obraznic, cam ca cei despre care auzim din când în când că aleg nudismul ca formă de protest în societăţile democratice occidentale?

(În paranteză fie spus: faptul că sunt posibile astfel de proteste în societatea occidentală mie îmi spune că am ajuns la antipozi faţă de sensibilitatea pe care încă o are Omul în Genesa. Nu că nuditatea n-ar fi fost prezentă şi în alte vremuri în societate [cazul Greciei antice], dar acolo era circumscrisă palestrei şi întrecerilor sportive. Occidentul modern şi-a pus deci poalele în cap mult mai sfidător şi nesimţit decât Grecia păgână).

Sensibilitatea lui Adam, de bună seamă, n-avea să ţină prea mult. Mediul din afara Grădinei este ostil şi îi smulge multă trudă. Arşiţa şi gerul i-au tăbăcit pielea. Din părtăşia cu Creatorul a rămas doar o amintire, ca săgetarea nostalgică a Bucuriei lui Lewis. Ne e dor şi nouă de liniştea unei Grădini. Aş spune că paradisul din imaginarul omenirii e inevitabil o Grădină, fiindcă de acolo am plecat.

Nesimţirea criminală

Păcatele părinţilor sunt pedepsite în părinţi. Insensibilitatea tatălui devine nesimţirea fiului.

Abel era păstor. Cain era plugar. Ca păstor (păstor, nu pastor!), ai şanse să-ţi păstrezi sufletul sensibil (dacă, desigur, eşti păstor bun). Asta fiindcă ajungi să simţi şi să suferi, fiindcă îngrijeşti făpturi plăpânde, fiindcă trebuie să le aperi şi uneori chiar să-ţi dai viaţa pentru ele. Dar dacă lucrezi un pământ blestemat, care te răsplăteşte cu spini şi pălămidă, s-ar putea să-ţi tăbăceşti nu doar palmele, ci şi sufletul. Spinii şi pălămida i-au tăbăcit sufletul lui Cain.

Cain e prototipul omului înverşunat împotriva existenţei, a lumii, a fratelui său, împotriva lui Dumnezeu. Nu întotdeauna i se citeşte posomorârea pe chip, dar Cel ce poate citi rărunchii ştie că şi sufletul lui e tot aşa.

Încrâncenarea lui Cain l-a desensibilizat, l-a nesimţit. Şi dacă inima s-a învârtoşat în suspiciune faţă de Dumnezeu şi de toate, ce mai poate face o mică săgeată sub forma unei întrebări: „Pentru ce ţi s-a posomorât faţa?”

Dumnezeu este întotdeauna generos: vino să judecăm (Come now, let us argue it out); Care e motivul încrâncenării tale?

Un avertisment: fiara pândeşte la uşă…

Dar Cain, care a petrecut prea mult timp în preajma plugului, şi-a înţepenit grumazul în nesimţire ca un animal de povară la jug. Nimic nu mai poate ajunge până la el. De la nesimţire la crimă nu e decât un pas. Şi tot aşa. Crimă cu impunitate. „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”

Ce har să-i mai dai unui astfel de om?

Pribegia!

Sentinţa neodihnei este atât pedeapsă, cât şi o dovadă de clemenţă. Pribegia este poate cel mai potrivit mijloc prin care inima lui Cain ar mai putea fi salvată. Cu ce altceva poţi trata scleroza nesimţirii care a dus la crimă?