Amintiri

Întâlnirea de 10 ani e prin excelenţă o şezătoare de amintiri. Dacă mai era nevoie, am fost intrigat din cale-afară să descopăr cât de selectivă este memoria omenească. În mod straniu, din amintirea primei zile de liceu n-a mai rămas nimic. În schimb, memoria dirigintei despre respectiva zi părea proaspătă. Alţi colegi îşi aduceau aminte, nu fără oarecare maliţie, de „puloverul lui C., care avea ca model un cal”. Dar, în definitiv, pe atunci toţi eram îmbrăcaţi simplu, spre sărăcăcios.

Nu-mi mai aduceam aminte aproape deloc nici momentul în care colegii, la pauză, au dat cu spray lacrimogen în clasă, motiv pentru care ora următoare s-a ţinut cam greu (în principal fiindcă profesorul avea dificultăţi în a-şi controla reflexele lacrimale…).

De departe, cel mai neliniştitor fapt este că nu ne puteam aminti (nici eu, nici ceilalţi colegi, nici măcar diriginta) figura profesoarei de fizică din clasa a XII-a. Doamna Baraboi, care a avut această onoare, a fost îngropată definitiv sub faldurile istoriei. Am auzit că se poate şi mai rău. M.D. îmi povestea cândva că un prieten al lui din Africa nu-şi mai poate aminti figura tatălui său, fiindcă în copilărie, conform normelor culturale, nu avea voie să-şi privească tatăl în faţă, iar tatăl său murise când el era încă tânăr.

Interesant este şi cum te-au reţinut colegii în liceu. G. mi-a spus că îşi aducea aminte de mine că obişnuiam să citesc în timpul unor ore. Pesemne că era vorba doar de materiile irelevante pentru filologi. N-am apucat să mă simt prea jenat de comportamentul meu, că mi-a şi mulţumit pentru acest lucru pe care l-a învăţat de la mine, fiindcă uneori la serviciu îşi umple timpii morţi citind.