De la Rivuluţie încoace, ori de câte ori auzim de vreun scandal de corupţie în care sunt implicaţi oameni politici (în general miniştri sau parlamentari), auzim şi de „avize” care trebuie date de către diverse comitete şi comiţii. Mai auzim apoi de „plenuri” care trebuie să ratifice, să aprobe, să valideze, să-şi dea acordul, să parafeze, să ştampileze, să voteze. Ce să voteze? Cum ce să voteze? Dacă respectivul om politic poate fi trimis în judecată sau nu. Sau dacă i se ridică imunitatea ori ba.

Staţi un pic strâmb (eventual în cap) şi judecaţi drept în încercarea de a găsi răspunsul la această întrebare: de ce au nevoie parlamentarii de imunitate in the first place? De ce, în momentul în care presa face dezvăluiri că anumite învârteli ministeriale sau parlamentare nu sunt tocmai kosher, trebuie să urmeze o procedură birocratică prin care casta politică este chemată să se judece pe ea însăşi? De ce justiţia nu-şi poate urma automat cursul, fără să mai aştepte undă verde din partea unor comisii care constituie un fel de justiţie paralelă?

Ne-ar ieşi o listă foarte lungă dacă am încerca să-i enumerăm pe toţi cei care, într-un fel sau altul, au reuşit să-şi tărăgăneze anchetele ascunzându-se în spatele imunităţii. De unde rezultă că mulţi parlamentari nu sunt „mai presus de lege”, ci „mai prejos de lege”, fiindcă radarele justiţiei nu-i detectează niciodată.

Silviu Brucan a zis o vorbă usturătoare în justeţea ei: românii sunt stupid people. Acuşi, în dec 2009, se împlineşte sorocul când cică românii ar trebui să arate că s-au mai deşteptat puţin. Când te uiţi în urmă îţi dai seama că rezervele de prostie ale României bat lejer rezervele de petrol ale Arabiei Saudite, Iranului şi Irakului la un loc. Asta se vede cel mai bine din faptul că politicienii români reuşesc să-şi prostească iar şi iar, cu mare succes, alegătorii. Nu-i vorbă, şi politicienii străini îşi prostesc alegătorii. Dar parcă nu tot timpul, nu pe toţi şi nu aşa pe faţă ca la noi.

Reclame