Elena Udrea nu se poate hotărî: nu vrea să fie nici ţaţă, dar nici doamnă. Nu este nici ţaţă, fiindcă depăşeşte nivelul acelei foste parlamentărese PRM, cu limbaj şi apucături foarte buruienoase, dar nici doamnă, fiindcă nu atinge prestanţa unei Mona Muscă (o doamnă măcar în maniere, dacă nu şi în caracter).

Judecând după gesturile şi declaraţiile ei politice, eşti obligat să constaţi că Elena Udrea ocupă invariabil poziţia de „tanti”, fix la mijlocul distanţei dintre „ţaţă” şi „doamnă”. Această poziţie mediană (şi mediocră) nu este totuşi lipsită de anumite avantaje. Aurea mediocritas, nu-i aşa?

Pe scurt, dacă eşti o ţaţă nu e bine, fiindcă intri în graţiile electoratului vadimisto-becalist, dar ajungi un paria politic; dacă eşti o doamnă, iar nu e bine, fiindcă pari elitistă, ’telectuală şi alienată de bobor, de manelele şi manerele lui.

În schimb, dacă eşti o tanti, croşetezi fără complexe în direct pe sticlă, eşti când Miţa-biciclista-pe-litoral, când Chiriţa-mare-armazoană-luând-lumea-la-goană, accepţi graţios un buchet de la comisia care te anchetează, după care îi dai simbolic cu el în cap, lăsând-o cu buza umflată şi cu ochii în soare, zici una şi faci alta, te iei la trântă bărbăteşte cu hrebenciucii rozalii din Parlament, o ataci maliţios pe dna Pippidi numind-o, ca din greşeală, Lippidi şi faci câte şi mai câte alte isprăvi vitejeşti care în final te califică totuşi doar pentru mediocrul titlu de „tanti”.

„Tantea” politicianistă din genul Udrea este, cred, cea mai nouă specie în ţarcul politicii româneşti. La vederea ei, aproape că mă întristez, fiindcă nici măcar geniul lui Caragiale n-a putut s-o prezică şi s-o descrie corespunzător. Dacă nu cumva Madam Georgescu, Madam Piscupescu sau vreo altă madamă din repertoriul lui Caragiale a abandonat între timp mondenitatea „High-life”, în favoarea atmosferei palpitante de „la Cameră”.