Experimentul traducerii poeziei lui C. S. Lewis, The Late Passenger, merge mai departe. Ligia, care a tradus şi a doua secţiune de mai jos, mi-a trimis ieri încă un fragment. Este vorba de finalul poeziei. Avem deci începutul poeziei şi sfârşitul ei.

Aşteptăm traducători care să completeze acest puzzle poetic. 🙂

Călătorul întârziat

Un cer de plumb; ploua turbat, cu picuri mari şi grei.

Sus, la fereastră, ai lui Noe fii veghează câteşitrei.

„Jivinele-au intrat! Ce văd? sări Iafet vioi.

La uşă cine bate oare, vrând să-l luăm cu noi?”

„Să scape singur, de-o putea, prinse a râde Ham.

Suntem prea mulţi, loc nu mai e! De ce atât tam-tam?”

***

„Loveşte iar! Ce sunet de copite nărăvaşe,

Şi ce miresme dinspre el ne-nvăluie gingaşe…”

„Destul acum! Cumva de tata-aude zarva asta,

Să îl primim, să-l primenim, pe noi cade năpasta!”

Într-adevăr, de undeva se-aude-acuma Noe:

„La uşă bate cineva – să intre daţi-i voie.”

***

„O tu, cu coama ninsă şi cu scânteieri în trap,

Cu gâtul ca un val sculptat sub nobilul tău cap…

Dureri ascunse şi-ndelungi Pământul va-ndura

Până ce staulul şi ieslea iar te vor vedea,

Pe-ntunecate şi piezişe căi vom rătăci

Puterea ca o floare uscată ne va fi;

Şi toţi te-or blestema, o, Ham, dincolo de mormânt,

Căci fără Unicorn, de-acum, umbla-vom pe Pământ.”

***

sau (varianta mea)

Copite iuţi, coamă de nea, pe gâtul arcuit

Şi nări ce freamătă sireap gonesc spre asfinţit.

Vai, plugul timpului ce-adânc în inimi va brăzda

Până ce-n staul şi la iesle iarăşi te-om afla.

Pe-ntunecoase şi piezişe căi vom pribegi,

Iar floarea stirpei lui Adam amar s-o ofili.

Pe tine, Ham, întreg pământ cumplit te-o blestema,

Căci Unicornul a rămas afar’, din vina ta!