Rămăsesem dator (faţă de mine) cu a doua schiţă. Mai întâi însă, o întrebare: aţi sesizat, în calitate de călători CFR, dreptul nescris al unui pasager român de a se instala cu bagajele cum crede de cuviinţă, în virtutea unei legi  de tipul „primul venit, primul autoservit”? Dacă n-aţi observat, fie aţi circulat degeaba cu CFR-ul, fie sunteţi unul dintre cei care urmează această lege. 🙂

Românul „ceferist” intră în compartiment, ocupă locul, îşi pune bagajele deasupra, iar dacă are mai multe (şi de regulă are, fiindcă un bun român circulă cu paporniţe şi pungi de rafie care concurează cu succes, la capacitate, geanta lui Mary Poppins) ocupă şi alte locuri, după cum se nimereşte. Atunci când vin călătorii cu drept legitim asupra unui anumit loc de bagaje, pasagerul expansiv nu se gândeşte nicio secundă să-şi ridice bagajele deja instalate, ci purcede la găsirea unei soluţii care cel mai adesea înseamnă ocuparea de către pasagerul 2 a altor locuri de bagaje. Şi tot aşa, până când se ajunge la formarea unui domino „bagajistic”, în care aproape fiecare călător şi-a pus bagajul altundeva decât s-ar cuveni.

Să presupunem că vine un ultim călător care vrea să-şi instaleze şi el bagajul la locul lui. Pretenţia lui este considerată absurdă: Cum să deranjezi atâta lume pentru un moft? N-ai fost la vreme (n-ai fost primul), pune-ţi bagajele unde vrei, dar nu ne deranja! Cum îndrăzneşti să te răscoli împotriva orânduirii? La o adică, nu vezi că eşti unu contra 5? Nu se face! Nu eşti om de omenie să deranjezi atâta mulţime de norod. Trebuie să fii înţelegător, rezonabil, băiat de comitet, om de lume, nu duduie de pension care insistă isteric ca toată lumea să-şi pună bagajul la locul cuvenit. A da fiecăruia ce i se cuvine miroase a moft burghez. Deci tu, burghezule, să ne mai slăbeşti cu mofturile!

***

Cam aşa ceva mi s-a întâmplat mie. Am venit ultimul în compartiment. Nu pentru că sunt dintre aceia care aleargă cu limba de un cot la gară şi se agaţă de scara trenului când el deja a luat-o din loc. Ajung, de regulă, cu jumătate de oră înainte de plecare. Iar biletul e cumpărat cu cel puţin 3 zile înainte (alt moft burghez!). Totuşi, pregătirile minuţioase de călătorie nu sunt garanţia că vei nimeri pe locul cumpărat. De bună seamă că i-am judecat cândva prea aspru (în gând) pe cei care au nimerit prost vagonul, iar roata s-a întors, ca să învăţ să fiu mai iertător cu pasagerii aiuriţi. Aşa se face că vreo 20 de minute de la sosire am ocupat (inconştient) locul 85 din vagonul 11. Cu zece minute înainte de plecarea trenului a venit „locatarul” de drept şi a trebuit să-mi iau tălpăşiţa, către vagonul 9.

La vagonul 9, spaţiul meu de bagaje este complet ocupat.

-Locul 85! anunţ după protocol. Bagajele acelea sunt ale dumneavoastră?

Întrebarea este adresată vecinilor de pe acelaşi rând (bătrânelul antiecologist şi tovarăşul lui de drum, la vreo 45-50 de ani). Domnul mă lămureşte:

-Le-a lăsat o doamnă…

-Şi doamna are loc aici?

Mi se îndrugă o explicaţie pe care n-o mai pot reproduce. Distilată, ea se reduce la faptul că o misterioasă doamnă a venit, a lăsat două pungi de rafie sus, deasupra locului de lângă geam, şi s-a făcut nevăzută. Întreb la compartimentele vecine, unde concentraţia de doamne este într-adevăr mai ridicată:

-Aveţi cumva bagaje lăsate la 85?

Răspuns negativ şi din dreapta, şi din stânga. Doamnele respective, pesemne mari iubitoare ale muzicii lui Sinatra, ştiu negreşit că A lady doesn’t wander all over the train…

Mă indispun. Încerc să-mi reprezint personajul care a făcut asta. Dacă o fi fost vreo bătrânică neglijentă? O tânără aiurită ori poate certată cu manierele?

Îmi ocup scaunul. Geanta rămâne pe culoar. „Într-un târziu, o să apară şi doamna” îmi zic. Numai că doamna refuză să apară. Scrutez bănuitor chipurile doamnelor şi domnişoarelor care se perindă pe culoar. Câte una se uită la bagajele de deasupra mea. Sau aşa mi se pare. „Te pomeneşti că asta o fi!”. Toate trec mai departe.

Trenul se pune în mişcare. Mă tentează să iau pur şi simplu bagajele intruse, să le scot pe culoar şi să pun în loc geanta mea. Dar ceva nu mă lasă. Poate o fi vreo bătrânică. N-ar fi cinic şi nesimţit să-i scot pur şi simplu bagajele pe culoar? Moftul burghez cedează în faţa unui minim instinct cavaleresc.

Apare controlorul. Bun prilej să-i prezint jalba. Răspuns de toţi banii (daţi pe bilet):

-Şi eu ce să fac?

-Păi sfătuiţi-mă ce să fac, fiindcă sunteţi controlor. Am dat bani pe biletul ăsta…

Domnul controlor se execută şi se interesează la compartimentul următor. Nu vine să-mi mai comunice deznodământul, pe principiul: „Călătorii noştri sunt mai deştepţi decât noi. Chiar dacă nu-i anunţăm rezultatul, se prind ei până la urmă”.

A trecut deja probabil o jumătate de oră. Concluzia provizorie este cea decretată de Caragiale la 1901, în D-l Goe: „Nu se poate ştie cine a tras manivela.”

Mă resemnez. Încep să creez febril scenarii: ce-i voi spune doamnei, bătrânei sau tinerei care îşi va veni să-şi ridice bagajele… Dacă nu cumva… Dacă nu cumva ceva nu e tocmai curat în această poveste.

Mai trece o oră. Bagajul meu este tot pe culoar. Îl supraveghez discret cu nasul într-o carte. Domnul între două vârste se oferă să-şi pună el o geantă sub scaun, ca să-mi facă loc sus. „Să nu stai cu grijă de bagaj!” Ah, minunata solidaritate românească! Ştiam eu că pe confraţii români te poţi bizui. Oameni săritori, nu te lasă în necaz. Or fi doamnele române mai neglijente, dar cu domnii ştiu că nu te faci de ruşine. Nu pot decât să fiu recunoscător şi să-mi continui lectura liniştit.

Orelele lungi trec. Doamna mult-aşteptată a uitat cu totul de bagaje. Între timp, un călător a coborât la Focşani şi pe locul lui a urcat altcineva. Suspansul creşte fiindcă mai sunt 20 de minute şi întrăm în gară. Mintea mi-e ocupată numai cu această întrebare: cui aparţin bagajele?

Gara de Nord. Trenul a oprit, călătorii încep să coboare. Bătrânul şi moşul de 85 de ani ies. Mai rămân eu şi ceilalţi trei de pe rândul opus. Nu mă grăbesc. Odată fiindcă sunt la geam şi odată fiindcă misterul genţilor a devenit insuportabil…

Enigma se dovedeşte mai simplu de rezolvat decât nodul gordian tăiat de spada lui Alexandru. Individul de pe rândul opus mie, de la uşă, se apropie senin de geam, se opreşte în dreptul meu, ia cele două genţi de deasupra capului meu şi pleacă fără niciun cuvânt. El, care ascultase toată vremea lamentaţiile şi protestele mele burgheze, devenise complice la gogoaşa pe care o ticluise în mod salvator domnul de 45 de ani, iar acum, la final de călătorie, îşi lua bagajele cu aceeaşi naturaleţe cu care cele trei doamne din Dl Goe plecaseră la bulivar cu puişorul după ele.

Întrebare: De ce un domn la 45 de ani scorneşte o poveste ca să acopere mărinimos fapta altui călător care îşi aşază bagajele unde nu trebuie?

Răspuns: Probabil fiindcă face pentru altul (vinovat) ce ar vrea să facă şi alţii pentru el, dacă s-ar întâmpla să-şi pună şi el bagajele pe unde nu trebuie. Ah, minunata solidaritate românească!

***

P.S. O frază a domnului de 45 de ani, aflat la discuţii pe coridor cu însoţitorul lui, mi-a ajuns întâmplător la urechi şi cred că dă adevărata măsură a poveştii: „I-am spus lu’ fiu-miu să nu se mai ţină de mână cu ea. Îi vede lumea. Ei se ţin de mână şi apoi vin şi stau în adunare unul lângă altul!”

P.P.S. Your honour, I have no further questions!