Nu ştiu ca apariţia cărţii „Surprins de Bucurie” să fi stârnit reacţii în presa culturală românească (pe care, trebuie să admit, nu prea o urmăresc). Cartea a fost întâmpinată şi prezentată aproape exclusiv pe bloguri. Acum mai bine de o lună, cred, descopeream pe site-ul Humanitas o recenzie de substanţă semnată de Daniel Fărcaş, care a concurat cu ea la concursul Face a Book. Încă de când am citit recenzia am ştiut că şansele mele de a câştiga s-au diminuat semnificativ, ceea ce s-a şi întâmplat, fiindcă Daniel a câştigat „lozul” cel mare. Deoarece „fericitul câştigător” face o bună prezentare a cărţii, i-am cerut permisiunea să o public şi pe blogul meu, în speranţa că le va fi de folos altor cititori ai lui C. S. Lewis. Să-mi fie deci iertat acest mic act de vanitate. 🙂

Surprins de C. S. Lewis

O singură carte din opera lui C.S. Lewis îţi este suficientă ca să înţelegi că autorul le livrează cititorilor săi, prin vocaţie, surprize nenumărate. Orice lectură ulterioară din C.S. Lewis se face în orizontul aşteptării surprizelor de orice fel: stilistice, livreşti, ideatice, spirituale. Nu întîmplător, Surprins de Bucurie este, deloc surprinzător, o carte surprinzătoare: ea îţi livrează la tot pasul surprize pe care nu le întrevezi, deşi te aştepţi îndeobşte la surprize. Particularitatea volumului ţine însă de faptul că volumul se vrea o fenomenologie a Bucuriei, o analiză a unui fenomen în ultimă instanţă universal şi obiectiv(abil), dar urmînd firul unui periplu subiectiv.

Deşi este o autobiografie, nu firul narativ este esenţial; devenirea întru fiinţă a lui Lewis se judecă după logica unui periplu atemporal. Temele ne sînt aici mai utile decît timpii succesivi. Aşadar, imaginaţia (ca facultate care frizează mistica); bucuria; spaţialitatea – iată elementele fundamentale ale unei biografii spirituale.

Imaginaţia

Facultatea imaginaţiei ocupă un loc central în economia autobiografiei spirituale a lui Lewis. Pentru el, termenul nu desemnează plăsmuirea, nici reveria (ori fantezia), dar nu uită să îi recunoască celei dintîi însemnătatea („Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amîndouă”, p. 31). Plăsmuirea este imaginaţia ficţională, pe care copilul Clive Staples şi-o manifestă în ingenioasele scenarii despre Tărîmul-Animalelor, şi despre care mărturiseşte că l-a pregătit ca să devină romancier. În schimb, reveria nu este deloc productivă, pentru Lewis. Abia a treia accepţiune („cea mai înaltă”, p. 31) a imaginaţiei este esenţială pentru destinul spiritual al lui Lewis. Imaginaţia este facultatea care mediază (sau mijloceşte?) accesul la fenomene originare ori la esenţa lucrurilor; în acest fel, imaginaţia în sensul ei deplin se raportează la real, nu la ficţional. Exemplele lui Lewis sînt: „amintirea unei amintiri”, anume amintirea unei dimineţi din copilăria sa timpurie, petrecută în Casa Veche, atunci cînd fratele său aduce în cameră o grădină de jucărie – un fel de Eden la purtător; apoi, fascinaţia pe care o exercită asupra lui Ideea de Toamnă, sub imperiul lecturii povestirii Squirrel Nutkin, de Beatrix Potter; în al treilea rînd, e vorba de lectura poemului Saga regelui Olaf, de Longfellow (pp. 32-33). Pornind de la cele trei experienţe care relevă de imaginaţie, Lewis indică pentru prima dată că autobiografia sa se încheagă în jurul Bucuriei, care trebuie deosebită atît de Fericire, cît şi de Plăcere.

Privilegiul imaginarului ţine aşadar, pentru Lewis, de faptul că el îl conduce spre o realitate mai reală decît realitatea factică (aşadar, către imaginal, în termenii lui Henry Corbin). Pentru adolescentul ateu şi materialist, imaginarul şi ficţionalul constituie o alternativă preferabilă la real (pp. 187-188); imaginalul nu mai avea loc, pentru el.

De altfel, imaginarul trebuie deosebit de exterior. Sau, altfel spus, ficţiunea romanescă sau a copilăriei (Tărîmul-Animalelor) se situează mai curînd în exterior faţă de veritabila interioritate a vieţii imaginare. Aşadar, irealitatea ficţională se deosebeşte de consistenţa realităţii interioare a imaginaţiei:

„Prin viaţă imaginară înţeleg aici doar viaţa referitoare la Bucurie, – incluzînd în viaţa exterioară mult din ceea ce, în mod obişnuit, este pus în legătură cu imaginaţia, de pildă, o mare parte din lecturi şi toate fanteziile care ţin de eros sau de ambiţii; căci toate acestea îşi caută folosul propriu. Chiar şi Tărîmul-Animalelor şi India aparţin «exteriorului»” (p. 93).

Dacă prima experinţă de natură spirituală (sau prima întîlnire cu Bucuria) s-a petrecut în spaţiul subîntins de imaginaţie (a pierdut-o însă în urma decesului mamei), în acest caz este vorba de o „Renaştere imaginativă” (p. 93) catalizată de interesul pentru Siegfried şi pentru operele lui Wagner. Interesantă este şi fascinaţia lui C.S. Lewis pentru muzica lui Wagner, care aminteşte de interesele teologice ale lui Kierkegaard şi Karl Barth pentru muzica lui Mozart; sau de interesele filosofice (dar nu fără greutate teologică) ale lui Nietzsche pentru muzica lui Wagner.

Bucuria

Autobiografia lui C.S. Lewis este un tratat asupra Bucuriei sau o „istorie a Bucuriei”, născută dintr-o întîlnire personală cu ea; în fine, poate mai degrabă o odă… Fulguraţiile Bucuriei în extazul produs de frumuseţile naturii şi mai ales cele născute din fascinaţia cărţilor nu sînt decît urme („Doar treptat mi-am dat seama că toate acestea erau altceva decît Bucuria originară”, p. 182). Lewis se sustrage înţelept capcanelor romantice, care confundă extazul estetic cu detaşarea mistică, natura cu spiritul, poezia cu mistica. Ele sînt însă repere de-a lungul unui itinerar personal către Bucurie. „Cred că toate lucrurile, în felul lor, reflectă adevărul ceresc, iar rolul imaginaţiei nu este tocmai de neglijat. (…) Această viaţă inferioară a imaginaţiei nu este începutul vieţii superioare a spiritului sau pasul ulterior în direcţia ei, ci o simplă imagine” (p. 184). Este vorba aici, fireşte, de o imaginaţie care are alte obiecte decît divinul: încîntarea estetică, fascinaţia faţă de natură, căci „«încîntarea» este un produs secundar”, care „apare doar cînd atenţia şi dorinţa se concentrează în întregime asupra altui lucru – un munte îndepărtat, trecutul sau zeii din Asgard” (p. 185). Lewis recunoaşte că nu Tărîmul Nordic – inventat de el şi acum aflat în declin – este ceea ce caută, ci un Tărîm cu adevărat cardinal! Tărîmul Nordic, ficţional era doar semnul unui alt tărîm: unul real şi lăuntric, dar nu subiectiv.

(va urma)

Publicitate