Un David aflat la moment de grea cumpănă, confruntat cu ameninţările şi violenţa unor oameni cu apucături mafiote. Regele iudeu îşi mărturiseşte deschis sentimentele (tremur, spaimele morţii, frică, groază, fiori). În astfel de circumstanţe apăsătoare, cine nu şi-ar dori aripi de porumbel, ca să-şi ia zborul către un loc de adăpost? Pustia, de regulă percepută ca spaţiu ostil, se arată prietenoasă prin comparaţie cu cetatea în care violenţa şi conflictul dau ocol pe ziduri, în vreme ce nelegiuirea şi răutatea hălăduiesc în interior.

N-ar fi nimic dacă ceata vrăjmaşilor n-ar fi condusă tocmai de un apropiat, un fost prieten care îl însoţise în procesiunile publice către locul de închinare. David, plin de dezamăgire şi mânie, cheamă spectrul morţii peste cei care îl ameninţă. Ne putem închipui că sunt oameni în floarea vârstei. Probabil tineri luaţi de Sturm und Drang, lipsiţi de repere morale şi impenitenţi: nu se tem de Dumnezeu, calcă fără complexe legămintele făcute,  iubesc vărsarea de sânge. Specialitatea lor? Ipocrizia. Simbolurile folosite de David sunt extrem de sugestive: în aparenţă, vorbe de „smântână şi untdelemn”; în realitate, săbii gata de atac. Destinul unor astfel de oameni? Groapa pierzării; (oamenii violenţi şi înşelători arareori mor de moarte bună).

„Eu însă mă încred în Tine!”