Scânteia. Înainte de a le da cuvântul reprezentanţilor Securităţii şi Miliţiei, actorul Ion Caramitru ne anunţă noul antet al ziarului Scânteia: „Ziarul nostru apare azi, în câteva ore, într-o ediţie specială într-o expresie patriotică, nouă, adevărată, ca ziar al poporului”. Ulterior îşi face apariţia un reprezentant al ziarului care anunţă că publicaţia se va numi „Scânteia poporului”. Numeroase voci din public sugerează să se numească, nici mai mult, nici mai puţin decât: „Adevărul”. (Ştiţi vreun cotidian european numit La vérité, The Truth, Die Wahrheit, La verdad, La verità)? Noi şi ruşi (ei cu Pravda) am avut Adevărul coextensiv pe de-a-ntregul cu o gazetă (şi tot la noi a ieşit vorba „Minţi ca o gazetă!”).

Iarăşi Miliţia. Generalul Câmpeanu, locţiitor al şefului IGM, conduce la momentul respectiv miliţia. Şi el a ordonat ca efectivele să se retragă în unităţi. Dar şi să intervină pentru menţinerea „ordinei şi disciplinei”. I se strigă din studio să declare mai tare că miliţia va ajuta la prinderea tiranului.

„Unde au dispărut securiştii?” După ce vorbeşte Miliţia, Mircea Dinescu, poetul transformat peste noapte în regizor revoluţionar, invită la cuvânt clerul. „Securitatea nu vorbeşte?” întreabă o voce. Chiar aşa: suntem curioşi să aflăm ce are de spus şi Securitatea, despre care putem presupune că este tot cu poporul. Întrebarea se dovedeşte găunoasă. Securitatea nu se mai poate pronunţa fiindcă ea nu mai există. Aţi auzit bine. Această remarcă cvasi-iliesciană este lansată în eter de Teodor Brateş: „Să nu credem toate balivernele pe care mulţi foşti securişti (că nu mai putem spune că mai sunt securişti… au fost daţi afară de popor) încearcă prin asta să facă provocări, să împiedice victoria, s-o umbrească…”

Alexandru Bârlădeanu. Seniorul comunist, fost membru al C.C. vine în studio în aplauzele poporului. Teodor Brateş îl prezintă:

-El, imediat după Congresul al IX-lea, a ţinut sus steagul luptei pentru libertate, pentru adevăratul socialism…

Aha, iarăşi idealurile neîntinate ale adevăratului socialism! Once a communist, always a communist. Oricât ar vrea regizorii revoluţiei să pară oameni noi pentru vremuri noi, pârdalnica de limbă îi dă în vileag, fiindcă vorbesc „cu accent”. Bârlădeanu se adresează în special membrilor de partid. Să-l ascultăm pe acest „veteran al mişcării revoluţionare”.

-Partidul Comunist Român de 20 de ani s-a făcut incapabil şi inapt să guverneze (Foarte bine, dar ce putem spune de ceilalţi 20 de ani?) pentru că Partidul s-a predat în mâinile unui singur tiran…

O voce indignată pune accentul cum se cuvine:

-A fost acaparat, nu s-a predat! (Deci, PCR moare, dar nu se predă!)

Bârlădeanu, conciliant:

-A fost acaparat…; şi s-a predat, pentru că nu a luptat!

Vocea indignată (şi curajoasă):

-S-au predat laşii!

Altă voce:

-N-a luptat niciodată…

Bârlădeanu îşi duce mai departe ideea, adăugând că acum, după 20 de ani, după această vărsare de sânge, partidul s-a făcut nedemn să mai guverneze:

-Unde este Comitetul Central? Unde este aparatul întreg al Partidului? S-au dovedit inexistenţi, carierişti, corupţi, dar printre sutele de mii de membri de partid există şi oameni cinstiţi (iată unde se ascundea comunismul cu faţă umană!), există şi români cinstiţi. Apelez la ei să se unească acuma cu tot poporul etc. etc.

În rezumat, lucrurile stau aşa: PCR a fost legitim şi apt să conducă până la venirea lui Ceauşescu. După venirea tiranului (transformat în mare ţap ispăşitor pentru toate nelegiuirile din ultimii 20 de ani) PCR şi-a pierdut toate virtuţile care îl caracterizau odinioară şi a devenit incapabil şi nedemn! Cuprins de o curioasă amnezie, nici Bârlădeanu nu frecventează istoria mai de demult  a partidului, pentru a ne spune cât de vrednic a fost acesta în anii stalinismului.

Securitatea. Deşi securiştii „au fost daţi afară de popor” (daţi afară de unde?), ni se oferă totuşi garanţii că Securitatea este cu noi. Declaraţia vine din partea unui ofiţer mai puţin însemnat: „Sunt locotenent-colonel inginer Stan Gheorghe şi reprezint Securitatea statului… am fost trimis aicea de una dintre cele mai importante direcţii din departamentul Securităţii statului.” Acest departament, ne spune reprezentantul ei, de îndată ce a luat cunoştinţă de evenimentele favorabile naţiunii române, a depus pe loc armele (era pregătită să intervină). Depunerea armelor fost o reacţie spontană (există şi securişti buni români).

Domnul inginer nu prea are harul vorbirii. Improvizează, nu-şi găseşte cuvintele, se încurcă. „Nu poate vorbi de aici?” şopteşte un general cu pieptul plin de fireturi? Locotenent-colonelul îşi reia discursul, accentuând promptitudinea cu care el şi colegii lui au răspuns chemării lui Sergiu Nicolaescu (de a veni la TVR). Apoi o ia pe arătură, într-o penibilă apologie pro domo: „Suntem peste 120 de ingineri care ne-am străduit… ne-am străduit din toată inima să facem ca poporul să trăiască mai bine. Zilnic făceam informări în care arătam că poporul n-are aia, n-are aia…” Un tovarăş din stânga întăreşte oţărât: „…N-are gaz, n-are pâine, n-are lumină, n-are căldură! Şi mergea la el! Şi ştia!” Inginerul reia firul: „Ne chinuiam…” Tovarăşul întăreşte: „Ştia tot! Ştia tot ce păţeşte poporul! Ştia toate suferinţele poporului!” Transmisiunea se mută în studioul 4.

Tânărul de la Inter. Un tânăr de la Inter(continental?), membru al mişcării „Dreptatea socială” prezintă un document cu doleanţele pe care le doreşte rezolvate („dacă vor fi cumva aprobate, nu se ştie”). Între ele, încetarea spionării populaţiei de către Securitate (ştie cineva dacă a fost aprobată această măsură?), permisiune de circulaţie pentru automobile în fiecare duminică şi liberalizarea avorturilor (probabil cea mai populară şi aplicată măsură în ultimii 20 de ani).

Dispute (lingvistice sau de alt fel). Frenezia revoluţionară este presărată cu momente care oscilează între comic şi ridicol. Mircea Dinescu şi Radu Filipescu se ceartă ca nişte adolescenţi (cine să anunţe primul rolul important pe care l-a avut pastorul László Tőkés în evenimentele ultimelor zile), iar scriitorul Ion Grigorescu derivă o trăsătură de caracter a dictatorului pornind de la substantivul „ceauş”, care (zice el) înseamnă „gardian”, doar pentru a fi contrazis imediat de un alt corifeu al culturii: „Înseamnă curier!”. Grigorescu însă, consecvent cu motto-ul care îi defineşte profesia (Si non è vero è ben trovato) este ferm pe ceea ce ştie: „Gardianul de la Născoceşti a fost prins!”

O altă controversă majoră ţine de găsirea epitetelor potrivite pentru Ceauşescu. Un general trecut în rezervă perorează:

-Criminalul acesta l-am avut dictator până duminică. Duminică (17 dec?) a devenit tiran, casap al poporului…

Mircea Dinescu iese iritat din spatele camerei pentru a restabili adevărul:

-Nu duminică! Iertaţi-mă, era tiran al poporului de 20 de ani!

Rezervistul se scuză:

-Nu m-ai auzit, că am zis că a fost dictator, dictator neînduplecat, dar de-acum a devenit măcelar-tiran!

-Aşa! aşa!, întăresc verdictul voci din jur. O voce graseiată:

-Terminologia!…

Mircea Dinescu:

-Să vorbească preoţii!

Rezervistul ar vrea să continue. Face apel la generalul Iulian Vlad…

-Gata, gata! Lăsaţi!… i se sugerează.

În faţa camerei şi-a făcut apariţia un ierarh.

Ion Caramitru:

-Părinte, veniţi să binecuvântaţi Revoluţia!

Generalul care începea să depene amintiri despre audienţele lui eşuate la Iulian Vlad este trecut în rezervă a doua oară…

Clerul. Ca pentru a pregăti momentul intrării clerului, Dinescu şi Caramitru afişează în faţa camerelor o cruce adusă în studio de Ioan Alexandru. „Puneţi crucea! Asta este! Pentru asta am luptat”, spun cu fervoare mistică cei doi (oare anticlericalul Dinescu îşi mai aduce aminte această scenă?) „Dumnezeu se naşte poimâine!” declamă cu patos Caramitru, îngânat de toată asistenţa. Un preot continuă refrenul pe un ton sacadat şi teatral, improvizând noi versuri, în vreme ce generalul iese din scenă şi obrazul arhieresc îşi pregăteşte proclamaţia către popor, rostită „acolo, la camera cu becul aprins”. Decorul este întregit de Ioan Alexandru, care ţine ostentativ două cruci (una de fier şi una de lemn). Arhiereul ne spune de la bun început că, desigur, Biserica este alături de întregul popor, „ca întotdeauna în istoria lui bimilenară” (prezenţă, discretă, dar constantă şi foarte îndelungată!), la suferinţe şi la bucurii.

-Spuneţi şi de ce n-a fost până acuma cu poporul!, punctează iritat un glas din dreapta ierarhului. Numai că acesta este prea concentrat asupra măreţei misiuni a Bisericii ca să ia seama la întrebări atât de meschine. Un domn aşezat în stânga vorbitorului îi face contestatarului semn cu mâna: „Hai, tovarăşu’, fii rezonabil! Nu mai tulbura şi tu apele acum!”

„Dacă sunteţi de-acord”, iarăşi Ion Iliescu (în „scena balconului”). „Procesul început este ireversibil. Practic Securitatea nu mai există!” Nu sunt prea sigur că tov. Iliescu (altminteri un ins pragmatic) ştie ce înseamnă „practic” prin opoziţie cu „teoretic”. În această afirmaţie pare să fi încurcat termenii.

Concluzie. Revoluţia română a început prost şi s-a încheiat tragic, într-o baie de sânge. (5.205 victime: 1.116 morţi şi 4.089 de răniţi). Cei care au condus revoluţia din primele rânduri (Brucan, Iliescu şi alţii) s-au declarat (involuntar) în continuitate cu regimul comunist dinainte de Ceauşescu. Problema lor n-a fost comunismul ca regim, ci Nicolae Ceauşescu „şi toată clica”. Totodată, au refuzat să observe că Nicolae Ceauşescu & Co a fost produsul unui sistem criminal din care şi ei au făcut parte şi pe care l-au susţinut ca membri cu state vechi în structurile Partidului.

Regimul care a urmat a fost deci o combinaţie nefirească de organisme aproape democratice aşezate pe reflexe, mentalităţi şi structuri visceral comuniste.

Prin urmare, nu este de mirare că:

– dosarele Securităţii au fost atât de greu (şi incomplet) predate CNSAS

– o mare parte a economiei a ajuns controlată de foşti securişti (vezi cartea lui M. Oprea, Moştenitorii Securităţii).

– statul român, prin vocea preşedintelui Băsescu, s-a dezis oficial de comunism abia după 17 ani de la Revoluţie.

– dosarele Revoluţiei, respectiv mineriadelor trenează de 20 de ani (şi vor trena probabil până la extincţia biologică a personajelor care au fost răspunzătoare pentru miile de victime [morţi şi răniţi] ale acelor zile.