1 Corinteni 14:22

Prin urmare, limbile sînt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi.

ὥστε αἱ γλῶσσαι εἰς σημεῖόν εἰσιν οὐ τοῖς πιστεύουσιν ἀλλὰ τοῖς ἀπίστοις, ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν.

N.B. Termenul un semn din traducerea Cornilescu nu apare în original.

Avem o problemă. Cum procedăm?

Versetul de mai sus le dă de furcă tuturor comentatorilor, deci nu pretind că fac excepţie de la regulă. Este un verset dificil, fiindcă pare să contrazică versetele 23 şi 24. Când Pavel spune că „limbile sunt un semn pentru cei necredincioşi”, te-ai aştepta ca acest „semn” să-i convingă şi să-i determine să creadă. Când colo, versetul 23 spune tocmai invers: dacă intră un necredincios în biserică şi toţi vorbesc în limbi, nou-venitul ajunge să creadă că membrii bisericii au luat-o razna (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;). Inutil să mai adăugăm, un asemenea om nu se va converti. Dar dificultăţile nu se opresc aici.

Tot în 14:22 Pavel spune că profeţia nu este pentru cei necredincioşi, ci pentru credincioşi (aici Cornilescu a introdus termenul semn). Peste două versete citim opusul: prin profeţie, necredinciosul care intră în biserică ajunge să fie convins (în sensul de convicted, adică mai mult decât convins intelectual) şi judecat, cade cu faţa la pământ şi recunoaşte că Dumnezeu este în mijlocul comunităţii corintenilor.

Ca să înţelegem logica argumentaţiei pauline, trebuie să întoarcem binoclul şi să ne uităm la text prin celălalt capăt, luând distanţa necesară.

Trei pledoarii în trei capitole (12, 13, 14)

1) Capitolul 12 este o pledoarie foarte concentrată despre unitatea în biserică. Da, există o diversitate de harisme, spune Pavel, dar toate trebuie să se manifeste în unitate, fiindcă biserica este un singur trup. Când erau păgâni şi mergeau la temple, corintenii se manifestau haotic. Acum, când au primit Duhul Sfânt, în viaţa lor trebuie să se manifeste anumite consecinţe (12:1-3), între care şi (mai ales) unitatea.

2) Capitolul 13 este o pledoarie extraordinară despre dragoste. Da, există o diversitate de harisme, dar ce folos dacă manifestarea lor nu este însoţită de dragoste? Spus mai pe şleau, vorbirea în limbi (ori de care), profeţia, cunoaşterea supranaturală şi credinţa care transformă munţii în fulgi de păpădie, generozitatea Sf. Antonie şi a Sf. Francisc sau chiar disponibilitatea pentru martiraj sunt Ø dacă nu sunt însoţite de dragoste.

3) Capitolul 14 este o pledoarie pentru bună cuviinţă şi ordine (εὐσχημόνως καὶ κατὰ τάξιν) în manifestarea harismelor. Cuvântul cheie este edificare. Vorbire în limbi şi profeţie? Da, dar în ce scop şi cu ce efect?

Diferenţa dintre profeţie şi limbi

Capitolul 14 tratează in extenso problema vorbirii în limbi şi a profeţiei. Atât la început, cât şi la final, apostolul îi încurajează pe credincioşi să caute „cele duhovniceşti” (τὰ πνευματικά) şi mai ales să profeţească. Totuşi, atrage atenţia asupra deosebirii dintre vorbirea în limbi şi profeţie. În context liturgic, profeţia este mai importantă, fiindcă aduce oamenilor (credincioşilor)  zidire (οἰκοδομὴν) îndemn (παράκλησιν) şi mângâiere (παραμυθίαν). Din perspectiva efectului asupra bisericii, cel ce profeţeşte este mai mare (= mai important) decât cel vorbeşte în limbi. După o digresiune despre necesitatea inteligibilităţii mesajului rostit în biserică, apostolul revine asupra necesităţii de a urmări zidirea comunităţii (14:12), apoi dă exemplul său personal, arătând că, deşi vorbeşte în limbi mai mult decât corintenii, în comunitate preferă să vorbească cinci cuvinte inteligibile decât o mie în altă limbă.

Ajungem astfel şi la versetul de la care am pornit. Pavel îi îndeamnă pe corinteni să nu fie copii la minte, sugerând astfel că predilecţia corintenilor pentru harisme spectaculoase (vorbirea extatică în limbi), manifestate în public, este semnul imaturităţii (copilăriei) spirituale (14:20). Urmează argumentul din Scriptură (citat liber din Is. 28:11-12): Dumnezeu spune că va vorbi Israelului necredincios prin „alte limbi” şi prin „buze străine”, dar nici aşa nu vor asculta. În context, referirea este la invadatorul străin, Asiria, prin care Dumnezeu va da o lecţie poporului său infidel (vezi şi promisiunea din Deut. 28:49).

Care este argumentul paulin? Dumnezeu s-a folosit de „(vorbitori de) limbi necunoscute” (ἑτερογλώσσοις) pentru a vorbi unui popor necredincios (în cazul nostru, Israel), dar fără efect, fiindcă oamenii n-au ascultat (=nu s-au convertit). Aplicaţia: vorbirea în limbi este un factor de alienare pentru necredincioşii din Corint. O manifestare colectivă a vorbirii în limbi i-ar face pe necredincioşi să fugă încotro văd cu ochii, considerându-i pe creştini un pic „săriţi” (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;).

Va fi devenit clar că am luat „semn” (v. 22) cu sensul de „semn care stârneşte opoziţie” (cf. paralela interesantă din Luca 2:34), adică un semn care provoacă o reacţie de respingere. Este clar, din ce spune Pavel, că vorbirea în limbi (ininteligibilă) devine pentru necredincios un obstacol. Din cauza lui, omul respinge integral mesajul creştin al bisericii din Corint şi pierde ocazia de a veni la mântuire.

Cu profeţia lucrurile stau altfel. Am văzut la începutul cap. că, potrivit lui Pavel, ea este menită pentru cei credincioşi, cu efectele deja menţionate (zidire, mângâiere etc.). Ideea că profeţia este pentru credincioşi este reluată în 22 (ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν).

Profeţia este pentru credincioşi… şi nu numai

Interesant este că, deşi în mod tipic profeţia se adresează credincioşilor, efectele ei pot să fie mult mai cuprinzătoare. Când o compară cu „limbile”, Pavel scrie că, spre deosebire de ele, profeţia are efecte benefice pentru necredincios. Starea sufletească a acestuia este dezvăluită şi omul recunoaşte existenţa lui Dumnezeu în mijlocul comunităţii pe care o vizitează.

Aşadar, profeţia în sine este menită pentru zidirea bisericii în primul şi-n primul rând, dar poate avea consecinţe dincolo de scopul „de bază”. Altfel spus, când oamenii profeţesc în biserică, ei nu-i au în vedere pe necredincioşi. Nu de asta profeţesc, ci fiindcă se adresează bisericii. Dar este posibil ca din aceasta acţiune (inteligibilă) să rezulte „convingerea” şi “judecarea” unui necredincios care s-ar întâmpla să fie în biserică.

Concluzie

Cum se prezintă, din perspectiva efectelor, vorbirea şi în limbi şi profeţia? Să vedem.

Vorbirea în limbi

Efect asupra propriei persoane – pozitiv

Efect asupra bisericii – zero (dacă nu este tălmăcită)

Efect asupra străinilor – negativ (oamenii sunt alienaţi de ea)

Profeţia

Efect asupra bisericii – pozitiv (zidire, mângâiere, încurajare)

Efect asupra străinilor – pozitiv (convertire, recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în biserică)

Nu este de mirare că apostolul recomandă vorbirea în limbi în cadru particular şi restrângerea ei în cadru liturgic (public). Cât despre profeţie, ea trebuie exercitată public şi evaluată (v. 29) de ceilalţi profeţi. Cu alte cuvinte, în biserica din Corint nu e loc de cercuri selecte şi revelaţii particulare. Cine are un mesaj profetic nu vorbeşte ex cathedra, ci îşi supune mesajul evaluării. Îndemnul final este: fiţi zeloşi în a profeţi şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi (în particular sau tălmăcită), dar totul în chip cuviincios şi cu rânduială (ordine).