Fiindcă de mai bine de un an de zile duc adevărate lupte donchişotiste cu tot soiul de instituţii opace la argumente de bun simţ şi surde la vocea normalităţi, nu pot decât să subscriu cu obidă amarelor diagnostice puse de Irina Oberländer-Târnoveanu într-un articol intitulat „Identitatea culturală şi patrimoniul digital: proiecte, reţele şi portaluri”.

Precum în alte o mie şi una de privinţe (sau de nopţi?), în chestiunea patrimoniului digital primesc să  vie schimbarea, dar fără ca eu, instituţie de cultură românească, să mişc un deget! Dacă ar putea cumva ca patrimoniul digital să iasă gata făcut, ca Afrodita din capul lui Zeus, primesc. Altminteri ntz!

Singura dimensiune „digitală” a României este că în curând va fi arătată cu degetul de toată Europa pentru lenea sau reaua-voinţă instituţională de care te ciocneşti la tot pasul.

Dar să vedem ce spune articolul:

  • „În timp ce digitizarea şi accesul la cultură pe Internet sunt o prioritate în Europa, în România aceasta este o preocupare minoră, secundară (când nu lipseşte cu totul).
  • În timp ce toate ţările, membre sau nemembre ale Uniunii Europene, discută despre dinamizarea programelor naţionale de digitizare a patrimoniului cultural, pe care le au de mulţi ani, România nu a ajuns în faza de a-şi propune un astfel de program.
  • În timp ce toată lumea discută despre creşterea conţinutului cultural digital pus la dispoziţie de fiecare ţară pentru viitoarea Bibliotecă Digitală Europeană (înţeleasă în sensul cel mai larg, nu doar texte, documente sau cărţi electronice, dar şi obiecte de muzeu, situri şi monumente, fotografii, filme, muzică, înregistrări audio etc.) România nu are în acest moment mai nimic de pus pe raftul ei virtual şi nici nu pare preocupată de faptul că este şi riscă să rămână o pată albă în cultura europeană digitală. Doar cu manuscrisele digitizate de la Alba Iulia, câţiva scriitori clasici cu opere pe suport digital şi manuscrisele lui Eminescu de la Academia Română sau resursele digitale on-line de pe situl web al CIMEC, iniţiative meritorii dar izolate, suntem ca şi inexistenţi.
  • În timp ce în ţările europene toată lumea se preocupă de facilitarea accesului la cultura digitală, pentru toate grupurile de public, de la şcolari la pensionari (facilitare fizică, prin acces la calculator şi Internet dar mai ales facilitare intelectuală – de prezentare, interpretare, sprijin în învăţare şi delectare a diverselor grupuri de public), instituţiile româneşti de cultură sunt încă reticente şi timide.”

Apărut în Cibinium 2001 – 2005. Identitate culturală şi globalizare în secolul XX – cercetare şi reprezentare muzeală, Ed. ASTRA Museum, Sibiu, 2006, p. 41-48.

Poate fi accesat în format digital AICI.