Cred că am citit prima dată Hamlet prin clasa a IX-a. Eram însă prea crud ca să pot savura piesa. Nici acum nu sunt chiar copt, dar am trecut de stadiul „verde”. 🙂

Recent „m-am nimerit” peste monologul regelui Claudius, cel care l-a ucis pe tatăl lui Hamlet şi s-a căsătorit cu regina Gertrude. Actul III, scena 3 conţine monologul regelui asasin, care încearcă să se roage pentru iertare, dar descoperă în mod cutremurător că nu are voinţa necesară pentru a se căi.

Scena este foarte interesantă sub raport teologic, fiindcă ne face să ne întrebăm: poate un om, cu de la sine putere, să se pocăiască de răul făcut? Regele Claudius are conştiinţa încărcată de crimă, dar descoperă că nu este dispus să renunţe la lucrurile dobândite (coroană, putere, regină). Cu alte cuvinte, are remuşcări, dar nu şi voinţa de schimbare. Să-i ascultăm monologul, în traducerea lui Petru Dumitriu:

O, râncedu-mi păcat la cer duhneşte,

Blestemul cel mai vechi apasă asupră-mi:

Uciderea de frate! Să mă rog!

Aş vrea, dar nu pot. O doresc din suflet,

Şi-o vreau la fel. Dar fărdelegea mea

Mai tare-i şi-mi înfrânge năzuinţa,

Şi, ca un om cerut de două sarcini,

Nu-ncep nimic, şi preget, şi le las.

Chiar dacă această blestemată mână

De sângele frăţesc mult îngroşată,

Nici blândul cer destule ploi nu are

S-o spele până-i albă ca zăpada?

La ce slujeşte mila când nu-nfruntă

Al crimei chip? Ce are-n sine ruga

Afară de puterea făr’ de margini

De-a ne opri să nu păcătuim,

Şi-a ne ierta, căzuţi. Sus fruntea, deci,

Păcatu-i făptuit. Ce fel de rugă

M-ar izbăvi? „O iartă-mi mârşăvia!”

Dar nu se poate cât mă stăpâneşte

Tot ce m-a-mpins a săvârşi omorul:

Regina mea, puterea şi coroana.

Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei?

Pe căile piezişe ale lumii,

Cu mâna-i aurită, crima poate

S-abată de la ţelul ei dreptatea.

Şi-ades văzut-am cum câştigu-i mârşav

A cumpărat a legii hotărâre.

În ceruri însă nu e tot aşa.

Nu-ncap acolo măsluieli, acolo

Se merge fără greş cu cercetarea,

Iar noi, puşi faţă-n faţă cu păcatul,

Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,

Siliţi suntem a ne mărturisi.

Şi-atunci? Rămâne ce? Doar pocăinţa?

S-o-ncerc ce poate! Ce nu poate oare?

Dar e-n zadar de nu mă pot căi.

Urgie grea! O, gând, ca moartea, negru!

O, suflet prins în laţ, te zbaţi să scapi

Şi tot te-afunzi. O, îngeri! Ajutor!

Jos, voi, genunchi semeţi! Şi fii plăpândă,

Ca firele din trupul unui prunc,

Tu, inimă cu legături de-oţel!

Mai este încă mântuire!

(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet)

Vâzându-l pe Claudius îngenuncheat, Hamlet, care îşi propusese să-l ucidă, pentru a se răzbuna, renunţă la intenţie, nevrând să-l trimită pe ticălos în cer. Nu fără cinism, îşi propune să aştepte momentul când regele se va afla „în flagrant”:

Beat mort, sau la mânie, sau în pat,

În desfătările incestuoase,

La joc, sau blestemând, şi-n orice stare

Ce n-are izbăvire.

Ieşind din scenă, Hamlet murmură sinistru: „Leacul ăsta doar / Îţi prelungeşte boala în zadar”.

Regele Claudius se ridică şi face constatarea amară că simpla rostire a unei rugăciuni nu-l ajută, fiindcă nu participă şi volitiv:

Înalţ eu glas, dar jos rămâne gândul.

La cer n-ajunge fără gând cuvântul.

W. Shakespeare, Hamlet, trad. de P. Dumitriu, în Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959, p. 632-634.

Anunțuri