Pe 9 aprilie s-au împlinit 65 de ani de la moartea lui Bonhoeffer. Teologul căruia i se oferise în repetate rânduri şansa de a rămâne în SUA, după izbucnirea războiului, a refuzat confortul Lumii Noi, conştient că, odată revenit în Reich, va avea de ales: ori acceptă înrolarea (împotriva propriului crez), ori ajunge în faţa curţii marţiale şi a plutonului de execuţie. În final, n-a ajuns în faţa plutonului, ci în faţa spânzurătorii. Dar a mers senin, cu deplina convingere că acolo începe adevărata viaţă.

Foto: Galeria Martirilor din sec. XX, deasupra portalului vestic al Westminster Abbey. Statuia lui Bonhoeffer este a patra din dreapta.

Ştiu că în trăirea creştină modelul suprem este Hristos. Dar Arhetipul nu exclude modelele omeneşti contemporane nouă. Pavel le cerea corintenilor să devină mimetai (imitatori) ai lui. Tesalonicenilor le reamintea că deja au devenit mimetai prin suferinţa de care au avut parte. Pentru mine, Bonhoeffer rămâne unul dintre cele mai impresionate modelele de trăire. Combină într-o manieră unică erudiţia şi implicarea în viaţa cetăţii. Despre el nu se poate spune, ca despre unii teologi de fotoliu: „Toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.” Bonhoeffer a spus, a scris şi a împlinit. Implicarea în rezistenţa antinazistă l-a costat, dar şi-a asumat în mod lucid costul, conştient că „fiecare chemare a lui Hristos duce la moarte”.

Într-o perioadă când teologia germană se regăsea într-o splendidă izolare (pe fondul unui complex de superioritate istorică exacerbat în urma „umilinţei” suferite de Germania la Versailles, în 1919), Bonhoeffer a văzut dincolo de Blut und Boden, creând punţi de comunicare cu teologi din ţări „inamice” (Franţa, Anglia, SUA), convins că în trupul lui Hristos „nu mai este nici iudeu, nici grec”.

Cea mai cunoscută carte a sa a fost publicată de curând şi în româneşte. Am primit deja ecouri emoţionante de la prieteni şi cunoscuţi. Un prieten îmi scrie: „O citesc cu rugăciune, uimire şi uneori lacrimi”, iar altul: „Am impresia că trăiesc o revelaţie, citind-o”.

Ca unul care a trudit la acest proiect multă vreme (truda cea mai mare i-a revenit traducătoarei, Ligia Taloş), m-am bucurat că această carte nu şi-a ratat întâlnirea cu cititorii. În blogosferă au apărut deja semnale şi ecouri ale cărţii: Dănuţ Mănăstireanu, Marius Cruceru (cu o evocare tulburătoare), Teologeanu, Suceva Evanghelică, Paşi.