Prolegomena la istoria unei dezbateri

Am impresia că blogosfera evanghelică devine periodic spaţiul unor dezbateri superificiale, isterice, dezinformate şi dezinformante. Există o specie de evanghelici care se isterizează din orice, care îşi dă cu părerea (isteric) despre orice, care le ştie pe toate, iar restul le deduce.

Când se întâmplă să mai fie şi niţel teolog, bloggărul evanghelic român din această specie se manifestă agresiv şi devine mic inchizitor. Din această postură, descoperă la tot pasul eretici (mari şi mici), pe care îi ia la rost în mod public. Fiindcă nu mai suntem în Evul Mediu, micul inchizitor mioritic nu-i poate supune la cazne pe „eretici”, ca să-i compelle intrare; în schimb, supune Scriptura la cazne procustiene, pentru a dovedi cu orice preţ justeţea propriei poziţii.

Micul inchizitor evanghelic se consideră depozitarul exclusiv al adevărului, adevăr pe care îl vede în Scriptură direct, fără efort, fără studiul limbilor biblice şi fără o ancorare istorică (fără mofturi patristice). Odată stăpân pe moşia adevărului, inchizitorul nu mai trebuie să înveţe, să aprofundeze, să cerceteze.

În consecinţă, micul inchizitor are certitudini pe toate fronturile (de aceea luptă feroce, căci a nu fi feroce înseamnă a fi „căldicel”). Sistemul lui teologic cuprinde totul şi explică totul. Este definitiv, irevocabil şi, asemenea mântuirii, nu se poate pierde. Altfel spus, odată inchizitor, întotdeauna inchizitor.

Acestea fiind spuse, intru în miezul subiectului.

Despre acuzaţiile aduse lui Iosif Ţon că ar avea simpatii pelagianiste (i.e. eretice) am citit cu mai mult timp în urmă, când scrisoarea incriminatoare (Iosif Ţon şi pelagianismul) a fost dată publicităţii.

Autorul scrisorii, Florin Moţiu scrie următoarele:

Ideile pelagiene ale lui Iosif Ţon reprezintă un domeniu public odată cu publicarea în anul 2008 de către editura Cartea Creştină a cărţii lui John N. Oswalt, Chemaţi să fie sfinţi, a cărei prefaţă e scrisă de Iosif Ţon, prefaţă în care îşi mărturiseşte simpatia pentru pelagianism.

Către finalul scrisorii constatăm că, în opinia autorului, Iosif Ţon a devenit, din „simpatizant”, „adept” şi „promotor” al pelagianismului:

Adoptarea pelagianismului de către Ţon este o problemă mult mai serioasă decât arminianismul său prezent în celelalte scrieri ale sale, lucru pe care l-am analizat în alt loc. Prin promovarea pelagianismului, Ţon iese din cadrul creştinismului. În cazul pelagianismului promovat aici de Iosif Ţon, însă, avem de a face cu o învăţătură necreştină, eretică, condamnată de creştinism. Ţon se situează, în cazul învăţăturii din această Prefaţă, în afara creştinismului.

Nu comentez ideea naivă a lui F. Moţiu că Iosif Ţon se situează „în afara creştinismului”. Ce mă intrigă  însă este  faptul că autorul scrisorii vorbeşte despre pelagianism ca şi când ar avea subiectul la degetul mic, când în realitate nu face decât să emită afirmaţii generale ori să facă referire la surse secundare. Una dintre ele este o bună sinteză a gândirii creştine timpurii (Early Christian Doctrines de John Norman Davidson Kelly), iar alta este o carte de istorie (Zenovie Pâclişanu, Istoria creştinismului antic).

Amatorismul acestei încercări de a combate „erezia” se vede cel mai bine în următoarea afirmaţie a lui Moţiu:

E adevărat că nu s-au păstrat scrierile lui Pelagius, dar nu avem nici un motiv pentru a pune la îndoială prezentarea pe care o fac teologiei lui Pelagius oameni ca Augustin, Ieronim, Inocenţiu şi alţii.

Contrar celor susţinute de Moţiu (şi de Iosif Ţon), există un corpus de scrieri pelagiene! Florin Moţiu are pretenţia să-l corecteze pe Iosif Ţon, dar dovedeşte cu prisosinţă că nu şi-a făcut temele, prin urmare iniţiativa sa rămâne la stadiul de „râvnă fără înţelepciune”.

Oricine are pretenţia să-şi dea cu părerea pe acest subiect se cuvine să se familiarizeze cu teologia lui Pelagius din scrierile care există. Căci, din fericire, acestea s-au păstrat, într-o formă sau alta. Vezi citatul de mai jos, din Encyclopedia of Early Christianity (al cărei articol despre Pelagius conţine o bună bibliografie în engleză, pentru cei interesaţi de subiect):

The corpus of Pelagius’s own works is disputed. At the beginning of the twentieth century, all that was known of his extant writings were the letters to Demetrias and Celantia, a corrupt text of a commentary on the Pauline epistles and fragments quoted by Augustine. In 1934, this list was expanded dramatically to twenty-nine items. Although accepted by the editor of the Supplement to the Patrologia Latina, the expanded list has not gained widespread acceptance. De Plinval’s (1934) methodology, based on parallelisms between texts and similarities of word usage and style, has met severe criticism. In one of the earliest and most serious challenges (Evans, 1962), the number of authentic works was cut to twelve—seven complete extant works, including five letters, the Libellus fidei sent to Innocent I, and the Commentary on Thirteen Pauline Epistles, and fragments surviving from five other works. This list has in turn been challenged, and the debate continues.

Comentariul lui Pelagius la Romani a fost publicat şi în limba engleză: Theodore De Bruyn, Pelagius’s Commentary on St Paul’s Epistle to the Romans: Translated with Introduction and Notes, Oxford, Clarendon Press, 1993, în seria Oxford Early Christian Studies, editată de regretatul Henry Chadwick şi de Rowan Williams. Eu însumi l-am comandat acum câţiva ani pentru un prieten din Cluj, interesat de problema pelagiană.

Precum se ştie, scrisoarea lui Florin Moţiu a primit un răspuns de la Iosif Ţon („Acuzat că doresc sfinţenia vieţii”), în care acesta reproduce textul prefeţei incriminate. În ea găsesc următoarea afirmaţie:

Trebuie să precizăm că noi nu ştim exact cum şi-a argumentat Pelagius concepţia, deoarece cărţile pe care le-a scris el au fost arse. Ştim despre afirmaţiile sale numai din ceea ce scriu adversarii lui şi din citatele pe care le dau aceştia din scrierile lui. Probabil că dacă am avea cărţile lui în întregime şi am vedea modul în care şi-a argumentat punctul de vedere am fi înclinaţi să-i dăm mai mult credit decât o putem face pe baza a ceea ce cunoaştem de la adversarii lui.

Ceea ce scriam mai sus despre Florin Moţiu şi cercetarea insuficientă a subiectului se aplică şi fratelui Iosif Ţon. Există scrieri ale lui Pelagius: scrisori şi comentarii, fragmente citate de autorii patristici, prin urmare nu ne putem plânge de lipsa informaţiilor. În plus, nu ştiu pe ce se bazează ideea că scrierile lui au fost arse, dar (până la proba contrarie) înclin să cred că ea reprezintă o proiecţie a politicii inchiziţiei medievale asupra unei realităţi de secol IV-V.

Dacă vă închipuiţi că răspunsul lui Iosif Ţon l-a determinat pe Florin Moţiu să se consacre studierii temeinice a concepţiilor pelagiene (aşa cum rezultă ele din corpusul păstrat) vă înşelaţi. Calvinistul român răspunde cu o nouă scrisoare în care se pronunţă cu deplină încredere asupra convingerilor monahului britanic fără să se simtă în vreun fel dator să citească/citeze două rânduri din el. Florin Moţiu se plânge că „multe dintre comentarii apărute pe bloguri sunt pe lângă subiect, arătând faptul că interacţiunea lor cu subiectul a fost foarte superficială”. Afirmaţie la care nu putem decât să exclamăm: la aşa interacţiune a autorului cu pelagianismul, aşa comentarii! What goes around comes around. People living in glass houses should not throw stones.

P.S. În final, prin vocea profesoarei Joanne McWilliam (m. 2008), întreb: era Pelagius cu adevărat „pelagian“?

Was Pelagius „Pelagian”? This has been seen as a real question more in the past fifty years than in any period since the fifth century. It is now recognized that the questions in dispute (the natural immortality of Adam, the inheritance of guilt, the vitiation of human nature) were open ones and that Pelagius’s answers to them were at least as much in the Christian tradition, particularly that of the eastern church, as those of his attacker. Very few twentieth-century writers would echo the Augustinian charge that Pelagius denied the human need of divine grace. The Pelagian affirmation of the human ability to avoid sin was posited in opposition to theories of a determined future. The ability is not self-given, but a fruit of divine gifts to the human person. There is now a greater appreciation of Pelagius’s thought as reacting against determinism of any kind, and the importance of love in his theological ethics is recognized.

(Citatele în engleză despre Pelagius provin din „Pelagius, Pelagianism.” Encyclopedia of Early Christianity. Second Edition. Ed. Everett Ferguson , Michael P. McHugh , Frederick W. Norris . Garland, 1998. Routledge Reference Resources online.)

Anunțuri