august 2010



Partea a doua a recenziei mai aşteaptă. Între timp, o nouă fotoghicitoare. Cine e personajul din imagine?

Indiciu: este vorba de un personaj „legat” de un mare teolog al sec. XX. Cu asta, sper să nu-mi fi sabotat singur intenţia de a introduce o ghicitoare grea. 🙂


În introducerea cărţii sale Isus de-a lungul secolelor, istoricul Jaroslav Pelikan se întreba cum ar fi dacă, folosind un soi de magnet uriaş, am putea scoate din istoria culturii apusene tot ceea ce se leagă, într-un fel sau altul, de numele lui Isus. Adaptând şi mutând întrebarea în alt plan, ne-am putea întreba: ce-ar rămânea din istoria gândirii creştine dacă, folosind un soi de magnet uriaş, am extrage din istoria gândirii creştine Predica de pe Munte cu efectele şi ecourile ei? Ce-ar rămâne din lucrarea lui Francisc de Assisi sau din moştenirea lui Dietrich Bonhoeffer şi cum ar arăta, fără Matei 5–7, scrierile Dostoievski sau ale lui Tolstoi ori campaniile non-violente ale lui Martin Luther King?

Predica de pe Munte intrigă, descumpăneşte şi perplexează la fel de mult pe cât fascinează, atrage şi motivează. Nu e întâmplător că din întreaga Biblie, lui Gandhi i-a mers la inimă („straight to my heart”) tocmai această secţiune. Bibliografia Predicii de pe Munte creşte cu fiecare an şi ritmul nu dă semne de încetinire. Şi e firesc să fie aşa, fiindcă avem de-a face cu una dintre coloanele de rezistenţă ale Evangheliei după Matei şi cu un text fundamental pentru definirea etosului creştin.

În româneşte comentariile la Matei (Predica de pe Munte) sunt puţine, de aceea proaspăta carte a lui Marius David Cruceru (Şi voi, care sînteţi răi… fiţi desăvîrşiţi ca Tatăl) se potriveşte numai bine într-o nişă pentru a cărei umplere va fi nevoie de încă multe volume.

Cartea este scrisă în mod declarat dintr-o perspectivă „eseistic-homiletică”, dar conţine suficiente repere exegetice şi bibliografice cât să iasă uneori din cadrul trasat, stârnind poate – trebuie s-o spunem – curiozitatea bibliştilor / exegeţilor care ar vrea să ştie cum ar arăta argumentaţia într-o formă elaborată, ştiinţifică. Pentru această categorie (curioşii de profesie) se pregăteşte un comentariu exegetic după canoanele biblisticii actuale. Nu ştim cât va mai dura până la finalizare, dar ne dorim ca, prin har ceresc şi efort pământesc, să iasă cât mai curând de la tipar.

Comentariul nou publicat a fost gândit ca un vademecum de periegeză.  În cuvintele plastice ale autorului

periegeza este un proces de apropiere curtenitoare de text de la distanţă spre aproape, cu timiditatea îndrăgostitului uneori; alteori cu spiritul jucăuş şi poznaş al copiilor care îl trag pe bunic de barbă cu dragoste; ca în zborul planat al unei păsări sălbatice care dă tîrcoale cu răbdare prăzii; sau, alte dăţi, agresiv şi direct cu lăcomia flămândului care sfîrtecă textul ca să se hrănească.

Aşadar, lăsând deoparte în mod deliberat exegeza tradiţională, care adesea înseamnă despicatul riguros al firului în patru şi urmărirea unei chichiţe exegetice până în pânzele albe, autorul îşi propune să „curteze” textul mai de departe, intrând în el prin punctele lui „de fractură” după un tipar instituit deja în Întoarcerea din Oglindă şi anunţat pentru încă două comentarii (Iacov şi 1 Ioan).

După câteva observaţii generale privind Predica de pe Munte, autorul schiţează structura Predicii, (ca parte a unui „exerciţiu de eisegeză imaginativă”), identificând şapte braţe care formează o menorah, iar apoi zăboveşte preţ de două capitole asupra Fericirilor, pe care le socoteşte „un altfel de prolog”, lipsit de captatio benevolentiae şi dinamitard pentru structurile împământenite ale vremii:

Tehnica de răsturnare şi inversare a ceea ce este „în faţă” cu cele ce sînt „în spate”; „aproapele” cu „departele; „sus”-ul cu „jos”-ul; „interiorul” cu „exteriorul”; „lăuntric-personalul” cu „public-ritualicul”; „vinovatul” cu „nevinovatul” străbate toată Predica de pe Munte, de la un capăt la celălalt (p. 44).

Fericirile răstoarnă în primul rând noţiunile de „eutopie” şi „euchronie”, adică ideea că fericirea ţine de aşezarea optimă în loc şi în timp. Prin contrast, creştinismul este distopic şi anacronic, fiindcă ne aruncă spre cealaltă lume şi spre veşnicie. Fericirea căutată sub soarele fizic aruncă multiple umbre de care nu ne putem dezlipi, şi fiecare dintre ele e în final un motiv de nefericire. Verbul „a fi fericit” se conjugă la timpul aorist, iar fericirea e analizabilă numai sub stroboscop, fiindcă durează atât de puţin. Şi atunci, ce înseamnă fericirea creştină? Un colaj de citate din cap. 3 va fi probabil mai util decât o parafrază interpretativă:

Starea de fericire creştină rezultă dintr-o permanentă tensiune dintre deja şi nu încă. Fericirea sfinţilor nu ţine de un loc, pentru că ei nu-şi găsesc locul. Sînt distopici şi nelalocul lor, oriunde i-ai plasa. […] Fericirea creştină este naivă şi serioasă, plină de veselie şi încrîncenată. Paharul este plin de dă peste el a ospăţ, dar dă peste el şi din tremur de mînă. […] Fericirea pe care ne-o propune Isus nu are un caracter eutopic şi euchronic, ci mai degrabă unul kairotic, care ţine de atitudinea potrivită faţă de clipă şi circumstanţe.

(Va urma)


Să vedem, să vedem… Cine sunt personajele din fotografie şi în ce loc se află. Dacă ştiţi şi care este motivul vizitei pe care au făcut-o, fie sunteţi Mafalda, fie trişaţi cu „inside information”.

Indiciu: una dintre doamne este mama unui mare român în viaţă. Vizita are de-a face cu o iminentă căsătorie. 🙂


Recunoaşteţi personajul? Probabil că da. Cel puţin în fotografia mare.

Vă încercaţi şansele şi cu cele două de mai jos? Îmi pare rău că rezoluţia nu e suficient de bună. Oricum, cine ştie cunoaşte.

Aveţi idee cine sunt personajele îngenuncheate (de istoria tulbure prin care au trecut)?

Tips: E vorba de personaje din politica românească (terminus ad quem – 1950).


De când am văzut ştirea cu taurul furios care sare în tribune cu agilitate semifelină, mă tot întreb: ce-o fi fost în mintea curajosului spaniol care l-a prins la un moment dat de coadă? Îşi va fi propus să-l scoată astfel din gradene?

Bestia furioasă o fi dat dovadă de certe înzestrări pisiceşti, dar asta nu înseamnă că gestul tânărului echivalează cu un fel de „a trage mâţa de coadă”.

Dincolo de tragi-comicul ei, imaginea mi se pare foarte potrivită pentru a descrie (metaforic) ceea ce facem uneori când avem o problemă care nu poate fi ignorată: tragem taurul „de coadă”, când de fapt el trebuie luat „de coarne”.


În topul celor mai mari români, Dimitrie Cantemir n-a intrat nici măcar în primii 50. (A prins abia locul 54).

Nu ştiu dacă românii au făcut vreodată înregistrări cu muzica lui, care deja se cântă pe unele scene din Occident. Spanionul Jordi Savall, Mr. „Viola da Gamba”, a dat recent glas muzicii cantemireşti (de inspiraţie otomană), într-o înregistrare extraordinară.

Un interviu cu Jordi Savall pe această temă, AICI.

P.S. Astfel de situaţii paradoxale (valorile românilor sunt puse în valoare de neromâni) îmi vor alimenta multă vreme de-acum încolo impresia că la români neputinţa este (vorba lui TRU) un soi de tehnică. În care, pare-se, ne specializăm tot mai mult, cu trecerea anilor.


Următoarele două fotografii au fost făcute acum aproape 100 de ani. În Bucureşti.

Îşi dă cineva cu presupusul asupra ocaziei / contextului / personajelor din fotografie?

Daţi click pe fotografii pentru a le vedea în format mărit.

Update: am introdus sub fotografii explicaţiile. 🙂

Data: 9 mai 1914, cu puţin timp înainte de moartea regelui. Inaugurarea Amfiteatrului Fundaţiei Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară din Bucureşti).

Foto sus: În lojă, Regele Carol I, Regina Elisabeta, Principii Moştenitori (Ferdinand şi Maria), Principele Carol, Principele de Waldeck şi Pyrmont, invitat al Regelui şi diverşi. Pe scenă se face binecuvântarea noului local. În dreapta mitropolitului Konon Arămescu-Donici se afla ministrul Instrucţiunii, I. G. Duca, Rectorul Universităţii din Bucureşti, Dr. Th. Ionescu şi arhitectul P. Gottereau.

În Amfiteatru se află profesori universitari şi membrii Academiei Romane; în galeria din dreapta, delegaţia militară a Regimentului de dragoni prusaci “Regele Carol I al Romaniei”; în galeria din mijloc: înalţii prelaţi, membrii Înaltei Curţi de Casaţie, ai Curţii de Apel şi ai Tribunalului; guvernatorul şi directorii Băncii Naţionale; Consiliul comunal şi donatorii Fundaţiei. In loja profesorilor se aflau foşti miniştri ai Instrucţiunii, iar in tribune, membri ai corpului didactic secundar şi numeroşi studenţi.

Foto sus: Regele Carol I, citind discursul inaugural; urmează: directorul Fundaţiei care se pregăteşte să citească actul de întemeiere; I. I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri; Em. Porumbaru, ministrul Afacerilor Străine; E. Costinescu, ministrul Finanţelor; V. G. Mortzun, ministrul de Interne; Al. Constantinescu, ministrul Domeniilor; A. Radovici, ministrul de Industrie şi Comerţ; Dr. C. Angelescu, Ministrul Comunicaţiilor şi V. Antonescu, ministrul justiţiei.

P.S. Includ mai jos o fotografie din acelaşi loc, dar făcută la circa nouă decenii după cele de mai sus. 🙂

Pagina următoare »