septembrie 2010



Ce citesc azi în Monitorul Oficial din 20 martie 1933? Preotul Emil Păsculescu-Orlea şi-a luat licenţa în teologie în 1928, dar s-a dovedit (după 5 ani!) că era un „plagiat ordinar” (citat din comunicatul publicat în M.O.) după o teză de licenţă din 1909!

Naturalmente, Universitatea din Bucureşti i-a retras plagiatorului titlul academic obţinut fraudulos.

Ce s-ar întâmpla oare dacă un astfel de regim ar funcţiona şi astăzi? Adică: indiferent cât timp trece de la descoperirea unui plagiat, făptaşului descoperit să i se anuleze titlul!

Impresia mea este că în prezent până şi plagiatorii dovediţi devin, cu vremea, cercetători cinstiţi.

Despre preotul Emil Păsculescu-Orlea să mai spunem că n-a avut o soartă prea bună în anii comunismului. Căci iată ce am descoperit despre el:

Preotul Emil Păsculescu-Orlea, născut la 9 iunie 1901 în comuna Orlea, judeţul Olt, paroh în Bucureşti, a fost arestat în perioada 31.01.1952–20.07.1955, fără să fie judecat şi condamnat.

(Sursa AICI)


Recent un comentator ieşit la vânătoare de vrăjitoare pleagianiste, autor al unor eseuri care ar fi putut purta lejer titlul Malleus Pelagianorum (i.e. Ciocanul pelagienilor), mi-a lăsat pe blog un reproş: „Încercarea dumneavoastră de desfiinţare categorică a articolelor mele […] falimentează să ia in considerare scopul demersului meu…” (s.n.).

La pelagianisme nu mă pricep, dar, având oareşce experienţă de traducător din engleză, mi s-a părut că detectez în spatele secvenţei scrise cu aldine o structură frazeologică preluată din limba engleză: „failed to take into consideration”.

Verbul „fail” în limba engleză are vreo 17 valori în Shorter Oxford English Dictionary, iar sensul lui în expresia de mai sus este „omit” sau „neglect”, nicidecum „a da faliment”. N-am mai întâlnit în româneşte (până a citi comentariul sus-menţionat) o structură de tipul „a falimenta să faci ceva”. Nu ştiu cum li se pare expresia acestor anglofoni (făcuţi, iară nu născuţi), dar ea sună groaznic. Imaginaţi-vă un soţ care îi spune soţiei: „Dragă, am falimentat să fac rezervarea biletelor, aşa cum m-ai rugat”. Dacă soţia nu face atac de cord la auzul veştii că soţul „a falimentat”, s-ar putea să intenteze divorţ sub motiv că soţul ei a aduce la faliment limba română.

După ce mi-a mai trecut supărarea provocată de „falimentul” de pe blog, au început să-mi dea târcoale negre bănuieli că acest calc îngrozitor („a falimenta să…”) este de fapt mult mai răspândit în lungul şi latul internetului. Ei bine, temerile mele s-au adeverit. Iau doar câteva exemple:

  • Acolo unde Eva a falimentat să se-ncreadă în Dumnezeu, israeliţii au falimentat de-asemenea. (http://www.cfcindia.com/romanian)
  • Ceilalti care stiu adevarul au falimentat sa imi demonstreze ca merg gresit. (dawnfall.lemonstudio.org)
  • Într-o zi vei veni şi te vei alătura celor ce au falimentat să fie buni creştini! (seedsowersdownloads.com/free…/SecretToChristianLife-Romanian.pdf)
  • Am falimentat să evanghelizăm lumea într-o generaţie. (http://www.scritube.com/…/Americanizarea-Crestinismului)
  • Echipa conducătoare a falimentat să dezvolte o imagine a viitorului (ag.org/enrichmentjournal/…/2001_Toamna_Vol_V_Numarul_unu.pdf)
  • Noţiunea liberală a bunătăţii înnăscute a umanităţii şi recenta neglijare din partea evanghelicilor a limbajului păcatului şi depravării au falimentat să îndrepte adâncimile răutăţii care se ascund în inima umană. (http://igbondas.wordpress.com/2007/08/08/)
  • Este interesant că aici Pavel porunceşte dragostea ca şi cum el ştie că unul din cele mai uşoare lucruri din lume pentru un soţ să le spună soţiilor lor este, „Te iubesc”, dar apoi falimentează să-şi dovedească dragostea într-un mod practic. (http://igbondas.wordpress.com/2008/04/04/desavarsit-in-hristos-coloseni-cap-3/)
  • Îndepărtarea acestei bariere constă nu în acţiunile credincioşilor, fiindcă ascultarea noastră mereu falimentează să atingă acea ascultare perfectă cerută (www.rcrwebsite.com/romans19.htm)

Nu ştiu dacă noi, evanghelicii români, am falimentat să evanghelizăm lumea sau să fim buni creştini, dar sunt foarte sigur că, dacă o ţinem tot aşa, în câteva decenii vom falimenta cu totul să mai vorbim româneşte cum se cuvine.

Puteţi să-mi spuneţi că sunt un snob, un înfumurat, un filolog nesuferit, dar nu mă mişc un milimetru de pe această poziţie critică. În ce mă priveşte, vorbirea corectă a limbii române nu poate face obiectul vreunei negocieri. Şi eu greşesc, nu-i vorbă, dar nu mă supăr când sunt corectat şi consider că nici confraţii mei n-ar trebui să se îmbufneze când romgleza lor este luată la rost. So help me God!

P.S. Consider că a vorbi şi a scrie corect româneşte este prima formă de patriotism de care putem da dovadă.


Împotriva cărţii Răscumpărarea memoriei a început deja campania (murdară) de toamnă a dezinformării şi minciunii. Un pastor american menţionat în carte în secţiunea „Neprihăniţii dintre naţiuni” (fiindcă a ajutat Biserica prigonită) a fost sunat de „fraţi furişaţi şi strecuraţi” care i-au spus că autorul Vasilică Croitor îl prezintă în carte drept… comunist!

(Detalii despre această afacere puteţi citi pe blogul Răscumpărarea memoriei).

Până atunci, pentru toţi aceşti răspândaci de minciuni (pe internet, prin telefon sau altfel) am o dedicaţie: cântecul Run on for a long time, care la refren spune:

Go tell that long tongue liar
Go tell that midnight rider
Tell the rambler, the gambler, the back biter
Let me tell you God Almighty’s gonna cut you down.

Şi acum să-l ascultăm, în interpretarea celor Five Blind Boys of Alambama.


Principesei Maria Callimachi

Str. Batişte 38

Buc.

<scris cu pix, mai recent: de la tante Ralu>

Paşte, 20 aprilie 1941

Dragă Maria,

Mii de salutări calde pentru frumoasa sărbătoare a Paştilor. În ciuda răzvrătirii tot mai accentuate a acestei omeniri păcătoase faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul ei, bunătatea lui Dumnezeu şi mila lui nu ne lipsesc. Domnul Isus Hristos este acelaşi mereu, nu doreşte moartea veşnică a păcătosului, ci îl cheamă la pocăinţă. Marele său dar de iertare şi de viaţă veşnică, ce l-a costat atât de mult, ne este încă oferit fără plată, nu trebuie decât să ne recunoaştem pierduţi, să-l luăm şi să mulţumim. El, preaiubitul Mântuitor, este cel care a plătit datoria noastră, sângele lui scump ne spală de orice întinăciune, prin moartea sa ispăşitoare ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl. Dacă Domnul Isus Hristos este cu adevărat mântuitorul nostru personal, atunci Dumnezeu Tatăl ne iartă, ne dă viaţă veşnică şi ne acceptă ca să fim copii ai Lui. A Lui să fie toată gloria. Iată vestea bună pe care ne-o aduc şi ne-o repetă în fiecare an frumoasele sărbători de Paşti.

Şi tu, dragă soră, acceptă-l pe Mântuitorul Isus Hristos ca Mântuitor personal, învaţă să-l cunoşti şi să ai această unitate cu El care va umple inima de bucurie, de pace şi de fericire, chiar în aceste vremuri de mari tenebre şi încercări.

Dragă Maria, îţi trimit un suvenir care a aparţinut mamei mele. Este o cărticică de piatră pe care să o pui pe biroul personal. De fiecare dată când o vei privi, aminteşte-ţi de cea care te iubea şi pe care tu o iubeai. Fie ca amintirea plină de lumină, de bunătate şi de iubire să te înconjoare şi să te întărească.

Sora ta,

Rallou

Mai jos, paginile 1 şi 4 ale scrisorii, în facsimil.


Prinţesa Ralu Callimachi a jucat un rol fundamental în apariţia primei versiuni Cornilescu. Fără sprijinul ei, încercarea lui Cornilescu de a traduce Biblia s-ar fi soldat cu încă o versiune „de sertar”, cum au mai fost atâtea în istorie. Fără sprijinul ei, prima ediţie (1921) n-ar fi apărut şi fără această primă ediţie, n-ar mai fi ajuns ecouri la Societatea Biblică Britanică, cea care a lansat textul lui Cornilescu pe o orbită mult mai înaltă (în care probabil nici Ralu însăşi n-ar fi reuşit să-l aducă).

Din nefericire, despre Ralu se ştiu prea puţine lucruri. Nu cred că dispunem de suficiente informaţii pentru a scrie o biografie detaliată. Dar cred că se poate scrie măcar un articol despre ea. Ar fi un minim omagiu pe care trebuie să i-l aducă evanghelicii români acestei extraordinare femei al cărei nume a căzut în uitare.

Ralu s-a născut la Nisa pe 22 septembrie 1867, fiica cea mai mare a lui Teodor şi Zenaida Callimachi. Ceilalţi fraţi ai ei sunt: Alexandru (n. 1866), Zenaida (n. 1870), Smaranda (n. 1871) şi Ioan (n. 1880).

Nu ştim unde a murit şi nici unde a fost îngropată. Ştim sigur însă că în aprilie 1941 era încă în viaţă. Pe atunci trecuse de 73 de ani şi trăia modest într-o căsuţă din Bucureşti. Din acel an tulbure se păstrează o scrisoare pe care o trimite cumnatei sale, Maria Callimachi (născută Vernescu), soţia lui Alexandru Callimachi (1866-1918).

Această scrisoare se păstrează în arhiva domnului Dimitrie Callimachi, nepotul lui A. Callimachi. Prin bunăvoinţa dlui Dimitrie Callimachi (n. 1927), am scanat scrisoarea şi o voi publica (în facsimil şi traducere) într-o viitoare postare.

Foto: casa în care a locuit Maria Callimachi (cumnata lui Ralu), pe strada Batişte 31. Nu ştiu din ce motiv, adresa de pe plicul scrisorii trimise de Ralu are un alt număr: Batişte 38. Chiar dacă originea acestei discrepanţe nu mi-e clară, ştiu sigur că la începutul secolului XX proprietatea familiei Callimachi de pe Batişte (un palat cu 18 camere) se afla la nr. 31.

P.S. Forma „Batiştei”, încetăţenită acum în uz, e incorectă. Numele corect al străzii este Batişte, de la boierul Batişte.

Vezi textul scrisorii AICI.


De-o vreme, la Editura Logos, în colecţia „Vreau să înţeleg…”, a apărut Doctrina suveranităţii, de A. W. Pink, în traducerea Mirelei Rădoi.

Mai jos puteţi citit câteva informaţii utile despre autor şi carte (de pe site-ul Logos).

AUTOR: Arthur W. Pink (1886–1952) s-a născut în Anglia, la Nottingham, şi a devenit creştin la vîrsta de 22 de ani, în urma discuţiilor din Scriptură cu părinţii săi, pe cînd era membru marcant al unei societăţi teozofice. Pleacă în Statele Unite şi studiază la Institutul Biblic Moody, după care devine pastor şi slujeşte diverse congregaţii în Marea Britanie, SUA şi Australia. Este autorul mai multor cărţi care se bucură de o popularitate deosebită, atît în Anglia, cît şi în Statele Unite, în special după moartea sa. Biograful său, Ian Murray, notează că „larga circulaţie a lucrărilor sale, după moartea sa, l-a făcut să devină unul dintre cei mai influenţi autori evanghelici din a doua jumătate a secolului XX“. Scrierile lui au încurajat revenirea la predicarea expozitivă şi îndreaptă inimile cititorilor spre o viaţă trăită conform Scripturii.

REZUMAT:
Scriind despre suveranitatea lui Dumnezeu, Ch. H. Spurgeon spunea: „Mi-amintesc bine ziua şi ceasul cînd am primit pentru întîia dată aceste adevăruri în inima mea – cînd ele ardeau în mine, cum spune John Bunyan – ardeau ca însemnate cu fierul roşu în sufletul meu; şi mi-aduc aminte cum am simţit că am crescut brusc şi că din copil am devenit bărbat – că am avansat în cunoaşterea Scripturii, că am apucat strîns, o dată pentru totdeauna, cheia adevărului lui Dumnezeu.“

Cartea de faţă îşi propune să discute tocmai aceste adevăruri. Autorul ei, A. W. Pink, pleacă de la convingerea că „în vremuri ca acestea de degenerare, în care ne este dat să trăim, cînd pretutindeni este preamărit omul, iar «supraomul» a devenit un cuvînt obişnuit, există necesitatea acută de a accentua realitatea glorioasă a supremaţiei lui Dumnezeu – şi aceasta cu atît mai mult cu cît ea este tăgăduită în mod deosebit“.

Autorul porneşte la drum discutînd relevanţa şi necesitatea stringentă a redescoperirii acestei doctrine în veacul nostru. El analizează apoi semnificaţia doctrinei suveranităţii lui Dumnezeu în raport cu vectorii ei esenţiali: creaţia, stăpînirea lui Dumnezeu asupra lumii, mîntuirea, voinţa omului şi rugăciunea. Ultimele capitole ne invită să medităm la valoarea acestei doctrine pentru noi şi la implicaţiile ei practice pentru viaţa de credinţă.

Cititorul care parcurge cartea ajunge la concluzia că doctrina suveranităţii, departe de a fi aridă şi anostă, este glorioasă şi ziditoare, iar cunoaşterea ei ne va face să exclamăm împreună cu Moise: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine, minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni?“


Cu cât citesc mai atent informaţiile din Măianu (Viaţa şi lucrarea lui D. Cornilescu), cu atât îmi fac mai mult sânge rău. Erori şi inexactităţi cu duiumul, răsfirate acum în lumea largă din cauza internetului.

Un exemplu:

Cineva a trimis acest calendar unei printese din Romania, care se gasea in acelasi timp la Geneva. Este vorba de printesa Rallu Callimachi, sotia presedintelui Camerei Conservatoare a Romaniei din acea vreme – Cantacuzino Pascaru (p. 33)

Şi acum, precizări:

  1. Pe Rallu o cheamă Ralu.
  2. Ralu Callimachi a fost căsătorită cu Alexandru Cantacuzino-Paşcanu, din ceea ce am reuşit să aflu până acum (mai cercetez problema!)
  3. Între preşedinţii Camerei Deputaţilor nu există niciun Alexandru Cantacuzino-Paşcanu. Lista completă a preşedinţilor celor două camere poate fi găsită în Petre Dan, Preşedinţii Adunării Deputaţilor şi ai Senatului României 18622004, p. 293–297. Între ei îl găsim pe singurul Cantacuzino-Paşcanu care a fost preşedinte al Camerei: Constantin Cantacuzino–Paşcanu (26 feb.–26 apr. 1907 şi 1 dec. 1912–11 ian. 1914).
  4. Numele corect este Paşcanu, nu Pascaru sau Paşcani (cum greşit apare folosit inclusiv la Iosif Ţon!)
  5. Cred că Alexandru va fi fost de fapt vice-preşedinte al Camerei. Rămâne să verific.

Lipsa acribiei în cercetare (=răspândirea de informaţii false / inexacte) ar trebui pedepsită prin lege!

Pagina următoare »