Ioan Ceuţă, preşedintele Asociaţiei Religioase „Adunările lui Dumnezeu din România, a ieşit de curând la rampă cu o declaraţie oficială despre cartea Răscumpărarea Memoriei. Pentru cei care nu ştiu, precizez că Asociaţia „Adunările lui Dumnezeu din România” a fost recunoscută legal prin sentinţa nr. 4870, pronunţată de judecătoria sectorului 6 Bucureşti în şedinţa publică din 04.07.1996. (Vezi datele oficiale de pe www.culte.ro).

Declaraţia ar merita comentată în detaliu, dar mă voi limita să exprim câteva nedumeriri punctuale (şi factuale):

În primul punct al acestei declaraţii, Ioan Ceuţă afirmă: „Autorii nu au calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă.” Preşedintele Asociaţiei „Adunările lui Dumnezeu” nu precizează dacă a citit sau nu cartea, dar fiindcă vorbeşte despre nişte „autori” înclin să cred că nu a citit-o. Această carte are un singur autor şi o sumedenie de susţinători atât din interiorul Cultului Penticostal, cât şi din afara lui. De altfel, câţiva eminenţi absolvenţi ai Institutului Biblic Român, şcoală condusă de pastorul Ioan Ceuţă, s-au dovedit suporteri înflăcăraţi ai acestui demers: îi am în vedere pe Cristi Şoimaru şi Lucian Oniga, tineri cu multă viziune şi pasiune pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Sigur, la afirmaţia că autorul nu are calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă ne-am putea întreba, nedumeriţi: dar ce calităţi trebuie să dovedească cineva pentru a întreprinde această analiză?

Din fericire, nu trebuie să căutăm prea mult răspunsul, fiindcă el este întrupat plenar de chiar preşedintele Asociaţiei Religioase „Adunările lui Dumnezeu din România”, care s-a ocupat el însuşi de istoria Cultului Penticostal. Rezultatul a fost o carte intitulată Mişcarea penticostală. Evenimente şi relatări ale secolului XX, la care autorul a lucrat, dacă este să-i dăm crezare, „pentru o perioadă de aproape douăzeci de ani” (p. IV). Fiindcă eu însumi am lucrat 5 ani la teza mea de doctorat, încerc să-mi imaginez efortul colosal pe care l-ar fi presupus redactarea tezei de-a lungul a două decenii. Încerc, dar nu reuşesc.

Interesul pastorului Ioan Ceuţă pentru istoria Cultului Penticostal s-a concretizat iniţial într-o disertaţie pentru titlul de „Doctor of Ministry”, susţinută în 1990. Precizez că acesta nu este un doctorat academic, ci unul de factură pastorală. Disertaţia, susţinută la Columbia Biblical Seminary and Graudate School of Missions (Columbia, South Carolina), a fost depusă în mai 1990. Nu ştiu când a început efectiv lucrul la teză, dar îmi imaginez că a fost înainte de 1989, fiindcă acest program doctoral presupune frecventarea unor cursuri. Disertaţia, intitulată „The History of the Pentecostal Apostolic Church of God of Romania, are 146 de pagini şi 63 de itemi în bibliografie (între care şi periodice precum Washington Times, New York Tribune, Newsweek). Dacă scădem din cei 63 de itemi comentariile biblice, enciclopediile şi celelalte lucrări de referinţă generaliste, ajungem la constatarea că singurele surse istorice privitoare la mişcare penticostală folosite de autor sunt următoarele:

  1. revista Cuvântul Adevărului,
  2. revista Vestitorul Adevărului
  3. Jurnalul lui Gheorghe Bradin,
  4. un manuscris al lui Petru Ardeu şi
  5. cartea lui Trandafir Sandru de istorie a Bisericii Penticostale.

Despre aceasta din urmă, autorul scrie: „it is not really comparable to this thesis, as it is more like a picture album with lots of photos from the past” („nu se compară realmente cu această teză, dat fiind că este mai degrabă un album foto cu multe imagini din trecut”) (p. 3). Este greu de decis dacă această ultimă remarcă este depreciativă sau apreciativă. În recenta sa declaraţie, Ioan Ceuţă afirmă despre Şandru: „Deşi în multe situaţii nu am fost de acord unul cu altul, totuşi, l-am respectat ca pe un părinte spiritual şi sunt mândru că m-a învăţat multe lucruri.” Este posibil ca unul dintre lucrurile asupra cărora cei doi n-au fost de acord să fi fost numărul maxim de fotografii care poate intra într-o lucrare de istorie. Dar, zicând aceasta, adaug că certitudinea deplină în această chestiune este un deziderat greu de atins.

În tot cazul, ştiut fiind că într-o teză de doctorat (fie el şi neacademic) nu sunt îngăduite fotografiile, autorul promite o certare mult mai amănunţită, care va lua în considerare mai multe resurse, explorând în detaliu istoria acestei mişcări („This paper will deal with more resources and explore in detail more of the background history of the movement”) (p. 3).

(Va urma)

Reclame