În prima postare pe acest subiect am început un comentariu privitor la maniera în care Ioan Ceuţă însuşi a început să scrie despre istoria penticostalismului românesc. Teza sa de doctorat, care se bazează pe 5 resurse privitoare la subiectul tratat, dovedeşte cu prisosinţă cât de uşor este să fii specialist în istorie românească la o instituţie din afara ţării, în condiţiile în care evaluatorii nu au scris nimic pe subiectul tratat de candidatul la titlul de doctor. Unul dintre evaluatori, Kenneth B. Mulholland, a fost profesor de misiune la Columbia Biblical Seminary. Celălalt coordonator, Dr. David Gotaas, a avut un domeniu de specializare similar. Niciunul nu s-a remarcat prin lucrări de istorie, despre penticostalismul românesc ori despre penticostalism în general. În atari condiţii, indiferent ce ar fi scris autorul tezei, cei doi evaluatori s-ar fi aflat (în mod echidistant) în afara subiectului.

Această precizare nu este gratuită, ci are tâlcul ei. În cartea sa Mişcarea penticostală (p. 318), Ioan Ceuţă scrie că în 1994 i s-a făcut propunerea de a conduce Institutul Teologic Penticostal, care ar fi urmat să se multe la Arad. Potrivit unei recomandări de la Ministerul Învăţământului, Ioan Ceuţă ar fi fost „singura persoană din Cultul Penticostal cu studii aprofundate în domeniu”. În ce domeniu, nu ni se spune, dar nu poate fi vorba decât de doctoratul „în slujire” obţinut în 1990 la Columbia Biblical Seminary. Ceea ce autorul Ioan Ceuţă omite să ne spună este că, din punctul de vedere al legislaţiei educaţionale româneşti, un „doctorat în slujire” (Doctor of Ministry) nu are valoare academică, deci studiile aprofundate ale domniei sale rămâneau, „for all academic purposes”, numai la nivelul celor masterat, efectuate la Church of God School of Theology (Cleveland) în plin comunism. Ţinând cont cât de greu se obţineau aprobările de a studia în străinătate în perioada respectivă, este un miracol faptul că Ioan Ceuţă a reuşit să înşele vigilenţa tovarăşilor de la Securitate, pentru a studia peste graniţă, într-o şcoală a „imperialiştilor americani”.

De altfel, faptul că un „doctorat în slujire” nu putea califica pe cineva să predea în învăţământul universitar a reieşit cu prisosinţă din faptul că dl Ioan Ceuţă a fost nevoit să se înscrie într-un program doctoral al Universităţii din Bucureşti, sub coordonarea acad. prof. univ. dr. Dumitru Popescu, fost rector al Facultăţii de Teologie Ortodoxe din Bucureşti. Până la momentul scrierii acestei postări nu am putut consulta disertaţia sa (susţinută în anul 2000), dar sunt sigur că un candidat coordonat de academicianul Dumitru Popescu († 2010) va fi scris o teză foarte bună, care merită recenzată şi făcută de cunoscut publicului evanghelic. (Poate voi găsi cândva răgazul necesar să mă aplec asupra acestui subiect. Apropo, unul dintre cusururile teologilor evanghelici români este că nu interacţionează suficient de mult şi de critic cu ceea ce scriu colegii lor).

Dar m-am abătut prea mult de la subiect. Trăgând linie şi evaluând teza de doctorat a dlui Ioan Ceuţă (The History of the Pentecostal Apostolic Church of God of Romania), o găsesc insuficient documentată, indiferent că îi recunoaştem sau nu autorului calităţile morale şi spirituale necesare scrierii ei.

Unde am vrut să ajung cu această lungă discuţie? La punctul 1 al declaraţiei sale, Ioan Ceuţă scrie: „Autorii (sic!) nu au calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă”. Dacă ar fi adevărat (prin reducere la absurd) că Vasilică Croitor n-a avut calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă, n-ar fi mai puţin adevărat (în urma unei evaluări meticuloase) că Ioan Ceuţă n-a avut, la momentul în care s-a apucat să scrie despre istoria Bisericii Penticostale din România, (1) nici coordonatori competenţi; (2) nici resursele necesare (biblioteci, arhive, bibliografie) (3) nici metodologia potrivită.

De altfel, dacă scădem din respectiva teză doctorală cele 40 de pagini de anexe şi bibliografie, rămânem cu 105 pagini în corpul tezei. Dacă mai scădem şi cele 25 de pagini de generalităţi despre România („Panoramic area study of Romania”), rezultă că textul referitor la Biserica Penticostală ocupă 80 de pagini (adică echivalentul unei bune lucrări de licenţă), din care 40 de pagini sunt alocate perioadei comuniste. Paradoxal, ceea ce Vasilică Croitor n-a reuşit să epuizeze în 440 de pagini, Ioan Ceuţă a concentrat magistral în doar 40!

Chiar dacă această performanţă, oricum ai privi-o, constituie un adevărat tur de forţă, am temei să cred că autorul însuşi n-a fost mulţumit de rezultat, fiindcă a continuat să scrie pe această temă şi în anii care au urmat obţinerii doctoratului „în slujire”.

Despre următoarea carte scrisă de Ioan Ceuţă (Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini) voi scrie într-o următoare postare.

(Va urma)

Reclame