Am văzut în cele două postări anterioare calităţile academice dovedite de Ioan Ceuţă în scrierea tezei sale de doctorat (Doctor of Ministry, 1990) despre mişcarea penticostală din România. E momentul acum să vedem cam cum a înţeles să scrie Ioan Ceuţă cealaltă lucrare a sa despre penticostalism: Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini.

Lucrarea este structurată în patru capitole, după cum urmează: cap. I – Începuturile Mişcării Penticostale (p. 5–87), în care sunt prezentate diverse organizaţii penticostale mondiale şi evoluţia mişcării penticostale în diferite zone ale lumii; cap. 2 – Începuturile Mişcării Penticostale din România (p. 131–199); cap. 3 – Dezvoltarea Mişcării Penticostale în diferite zone din România (p. 200–304); cap. 4 – O nouă pagină în istoria Mişcării Penticostale (p. 305–332). După cum scrie cu modestie autorul cărţii (p. 305), această nouă pagină este deschisă de el însuşi. Acest ultim capitol conţine autobiografia lui Ioan Ceuţă (în variantă prescurtată) şi istoria înfiinţării Institutului Biblic Român şi a organizaţiei „Adunările lui Dumnezeu din România”.

Suntem avertizaţi încă din prefaţă (p. IV) „o istorie penticostală este foarte greu de scris, deoarece nu au rămas foarte multe documente care să o ateste, iar din cauza frământărilor interne unele dintre ele au fost distruse intenţionat, pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie” (s.n.).

Acest paragraf merită câteva comentarii, fiindcă autorul lor ori crede în ceea ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte naivă), ori nu crede în ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte şireată, to put it mildly). Să luăm pe rând variantele.

(a) Ioan Ceuţă crede în mod sincer că nu există multe documente pe baza cărora să poată fi scrisă istoria penticostalismului românesc. Din păcate pentru ea, această credinţă eronată este spulberată de cartea Răscumpărarea memoriei, care ar putea fi primul volum dintr-o serie de 10, despre istoria mişcării noastre, cu eroi autentici şi eroi de fabricaţie comunistă (i.e. falşi eroi). Să nu uităm, ultima frază din declaraţia oficială a lui Ioan Ceuţă spune „Eroi au fost, Eroi sunt încă, Eroi vom fi şi noi!” Sunt perfect de-acord cu această reşapare a versului din Ioan Neniţescu, dacă subliniem apăsat că eroii se împart în cel puţin două categorii: eroi autentici şi eroi de mucava. Rămâne deci să vedem cine în ce categorie intră.

(b) Ioan Ceuţă nu crede în mod sincer în ceea ce scrie. Aici înclin să cred că îl putem bănui pe Ioan Ceuţă de multe, dar nu de ignoranţă. După cum el însuşi mărturiseşte, a avut ocazia să vadă dosare ale unor lideri religioşi. În ce calitate le-a văzut e mai puţin important. (Ce este sigur e că nu le-a văzut ca cercetător acreditat CNSAS. Nu mai rămâne decât varianta unei „acreditări” a cărei natură îmi scapă pentru moment). În orice caz, Ioan Ceuţă ştie cam ce istorie se poate scrie cu ajutorul dosarelor de la CNSAS. Şi recunoaşte, implicit, că multe documente au fost distruse intenţionat, „pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie”.

Indiferent care variantă este adevărată (a sau b), în rezumat lucrurile se prezintă astfel: istoria penticostalismului românesc este greu de scris, dar nu pentru că nu există multe documente care să o ateste (şi nici măcar fiindcă unele documente au fost distruse intenţionat), ci fiindcă o istorie autentică este traumatică. O istorie autentică îi va despuia pe mulţi eroi de spoiala lor şi va scoate din umbră pe adevăraţii eroi, despre care astăzi ştim puţin sau deloc. Eroismul, trebuie precizat, citându-l pe Dorin Dobrincu, nu există în stare pură. Ceea ce nu e totuna cu a spune că între eroi şi antieroi nu există diferenţe.

Ei bine, da, un demers sincer va scoate la lumină realităţi inconfortabile. Ioan Ceuţă însuşi mărturiseşte în prefaţa cărţii sale (p. IV-V) că locuind în casa lui Pavel Bochian a văzut personal „nu numai partea luminoasă dar şi partea întunecoasă a problemelor cu care se confrunta Cultul.” În treacăt fie spus, e prima oară când aud că o problemă cu care te confrunţi poate avea atât părţi luminoase, cât şi părţi întunecoase! Dar să admitem că ar putea fi aşa. Ce decurge de aici? Ne spune tot autorul, care pare să vorbească aici exact limba autorului cărţii Răscumpărarea memoriei:

Este posibil ca această carte să ofenseze pe unii s-au (sic!) să aducă bucurie altora; unele evenimente pot apărea chiar şocante. Paginile Sfintelor Scripturi ne dezvălui istoria unui popor, nu doar atunci când se află „pe culme”, ci şi atunci când era coborât în vale, cu toate binecuvântările şi necazurile întâlnite. Dar, în toate acestea s-a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru. (p. V).

Ei bine, luaţi acest paragraf şi, după ce l-aţi corectat gramatical, ataşaţi-l argumentului cărţii R.M.. Veţi constata că se potriveşte perfect. Cum se face că dl Ioan Ceuţă, cel care a văzut dosare CNSAS (chiar şi fără să se fi acreditat!), care a văzut şi latura întunecată a „problemelor” din Cult, care e conştient că însăşi cartea lui dezvăluie lucruri şocante, cum e posibil, întreb, ca un om cu o astfel de perspectivă să conteste tocmai un volum care împlineşte exact scopul pe care îl enunţă, dar nu-l atinge, cartea lui despre Mişcarea Penticostală? Nu este oare Ioan Ceuţă într-un profund conflict cu sine însuşi, când scrie una în prefaţa cărţii şi alta în recenta sa declaraţie oficială?

Am promis că aceasta va fi ultima postare pe subiectul declaraţiei lui I.C. Se pare însă că cititorii blogului vor fi nevoiţi să mai suporte o porţie, căci, horribile dictu, postarea cea de pe urmă abia de-acum urmează.

(Va urma)