Postările precedente din această serie AICI (1), AICI (2) şi AICI (3).

Rămăsesem dator cu o ultimă postare despre modul lui Ioan Ceuţă de a scrie (şi de a face) istorie. În contextul (era să zic lumina!) ieşirii sale vitriolice la rampă (prin scrisoarea publică pe care a adresat-o comunităţii de păstori din România), postarea mea ar putea fi interpretată ca o replică meschină. Fac precizarea că am început să recenzez cărţile domniei sale de îndată ce a lansat în blogosferă primul comunicat despre cartea Răscumpărarea memoriei şi că, indiferent dacă ar fi scris sau nu această ultimă scrisoare, aveam în intenţie să public ultima parte seriei despre cartea sa Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini.

Documentarea subţire cu economie se ţine

Ceea ce izbeşte de la bun început pe cititorul avizat al cărţii este parcimonia surselor folosite de autor, mai ales pentru prima secţiune (p. 5–131), în care este prezentată sumar Mişcarea Penticostală la nivel mondial. Constatăm că cele 126 de pagini se bazează pe 28 de note de subsol, cu o medie de 0,22 note / pagină. Cu alte cuvinte, gradul de documentare pentru această carte regresează înspre infinitezimal.

În ce mă priveşte, unele informaţii pe care le citesc sunt noutăţi absolute. Redau mai jos un fragment ilustrativ din secţiunea despre Albania (p. 119):

În anul 58 d.H., apostolul Pavel a vestit Evanghelia, însoţit de Tit, în Iliria, astăzi partea centrală şi cea sudică a Albaniei, şi în Dalmaţia, partea nordică a Albaniei de astăzi. Prin lucrarea lui Pavel desfăşurată în Portul Durres, 70 de familii au fost convertite, dar creştinii aveau să fie persecutaţi mai târziu, în vremea lui Cezar Adrian. Mulţi dintre ei aveau să-şi sacrifice vieţile în amfiteatrul din Durres, care mai există şi astăzi, sfâşiaţi de fiare sălbatice.

  1. Prima observaţie care se impune este că expresia „lui Cezar Adrian” nu este românească, ci are toate semnalmentele unei expresii preluate din limba engleză (Caesar Hadrian). În limba română spunem „cezarului Adrian” (după cum spunem „împăratului Constantin”, nu „lui Împărat Constantin”).
  2. În al doilea rând, pentru această informaţie nu se dă nicio notă. Fiindcă ea nu este din registrul comun (apa îngheaţă la 0 grade, Primul Război Mondial a avut loc între 1914–1918), ne putem întreba, în mod legitim: de unde a preluat Ioan Ceuţă acest detaliu?
  3. Nu ştiu de unde l-a preluat, dar ştiu că unul dintre primii istorici (dacă nu cumva primul!) care a lansat această informaţie a fost istoricul iezuit Daniele Farlati (22 feb. 1690 – 25 apr. 1773). Imensa lui lucrare Illyricum Sacrum (opt volume) publicată în colaborate cu asistentul său Coletti în perioada 1751–1818, este una dintre cele mai bune surse privitoare la istoria Albaniei. (De notat că volumele 5-8 au fost publicate de Coletti). Pentru informaţii suplimentare despre aceste chestiuni, vezi Edwin E. Jacques, The Albanians: an Ethnic History from Prehistoric Times to the Present, McFarland, 1995, p. 139.
  4. Dacă pastorul Ceuţă a luat această informaţie direct de la Farlati sau prin intermediar e mai puţin important. Dar rânduiala academică cere ca sursa (primară sau secundară) să fie menţionată la nota de subsol. Că această informaţie a fost preluată din engleză nu prea am îndoieli.

Analiza de acest tip ar putea fi multiplicată indefinit şi ar dovedi ceea ce am afirmat la început: că documentarea pentru prima parte a cărţii este extrem de subţire, inacceptabilă pentru o lucrare de istorie scrisă de un nespecialist. Dacă Ioan Ceuţă ar fi scris o sinteză după 30 de ani de scris şi publicat în acest domeniu, i s-ar fi permis să fie mai lejer cu notele şi bibliografia. Dar aşa…

Era pe când nu se zărea…

Problema surselor continuă şi în partea a doua a cărţii, care face referire la penticostalismul românesc. De pildă, la p. 144–145, autorul citează din Cuvântul Adevărului, nr. 4, 1925.

Informaţia este foarte curioasă, dat fiind că primul număr din Glasul Adevărului (devenit ulterior Cuvântul Adevărului) a fost publicat în 1929! Am fost la Biblioteca Academiei şi am ţinut în mână primele numere ale acestei publicaţii! Prin urmare, sunt îndreptăţit să întreb: de unde are Ioan Ceuţă un număr din 1925, dacă revista n-a început să apară decât patru ani mai târziu? Am putea crede că e vorba de o scăpare a autorului sau de o greşeală a dactilografei, dacă anul 1925 n-ar apărea atât la p. 144, cât şi la p. 145.

Cum l-a băgat Gheorghe Bradin la închisoare pe Eugen Bodor

Fiindcă Ioan Ceuţă a acuzat Răscumpărarea Memoriei că „încearcă să distrugă prestigiul lucrării penticostale romane din ţara şi străinătate”, să vedem cum scrie domnia sa despre Gheorghe Bradin, la paginile 178–179 din sus-menţionata carte.

Potrivit lui Ioan Ceuţă, Bodor a scris o carte intitulată Studiu biblic despre Duhul Sfânt şi darurile sale, bătută la maşină în şase exemplare. Când unul dintre exemplare a ajuns în mâna lui Bradin, acesta şi-a exprimat dezacordul secţiunea istorică a cărţii (în care apărea mişcarea penticostală) şi în Consiliul Bisericesc de la începutul anului 1961 a propus excluderea lui Bodor din Cult. (Dacă informaţia este adevărat, avem aici un precedent: propunere de excludere din Cult pentru publicare de cărţi neconforme cu poziţia oficială!). Zis şi făcut. Excluderea a fost publicată în revista Cultului (În paranteză fie spus, la p. 311–312 pastorul Ceuţă povesteşte şi excluderea sa din cult, de o manieră care sugerează că i s-a făcut o mare nedreptate.)

Autorul mai scrie că Bradin a făcut o reclamaţie la autorităţi, cu privire la cartea scrisă de Bodor, reclamaţie pe baza căreia (susţine Ioan Ceuţă), la 11 octombrie 1961 Tribunalul Militar din Bucureşti l-a judecat şi condamnat pe Bodor la 5 ani de închisoare şi confiscarea totală a averii. După un an şi nouă luni a fost totuşi graţiat, fiind eliberat pe 17 ian. 1963. Ulterior, Bodor a cerut rejudecarea procesului şi a avut câştig de cauză, fiind repus în posesia lucrurilor care îi fuseseră confiscate.

Din cuvintele tale vei fi judecat…

Altfel spus, Ioan Ceuţă spune că în urma unei delaţiuni a lui Gheorghe Bradin, Eugen Bodor a făcut un an şi 9 luni de închisoare pe nedrept. Dacă informaţiile sunt adevărate (autorul nu citează niciun document, niciun dosar, sentinţă etc.), atunci rezultă că Ioan Ceuţă nu are dreptul să critice „Răscumpărarea memoriei”, dacă el însuşi a scris istoria cu bune şi rele. Când citim ce scrie Ioan Ceuţă despre conflictele dintre Bodor şi Bradin, am putea şi noi exclama, citându-l pe autor: „În urma acestor stâlpi ai mişcării penticostale au rămas, după 1990, peste 1000 de biserici penticostale şi peste 200.000 de credincioşi. Mă întreb ce va rămâne în urma celor implicaţi în scrierea acestui manual funebru de la Crematoriu”

Negreşit, se vor găsi oameni care l-au cunoscut pe Gheorghe Bradin în toată complexitate lui şi care ar putea spune, împrumutând cuvintele lui Ioan Ceuţă: „Sunt mândru şi fericit că l-am avut pe pastorul Bradin ca preşedinte. Eu, care l-am cunoscut îndeaproape, ştiu presiunile şi tensiunile la care a fost supus de Securitate şi Departamentul Cultelor. Până în prezent nu s-a mai ridicat în Mişcarea Penticostală niciun alt lider de talia lui. A fost omul lui Dumnezeu.”

Dacă Ioan Ceuţă s-a apucat să scrie istorie despre stâlpii penticostalismului românesc, şi o face în maniera arătată mai sus (dezvăluind lucruri care nu-i onorează), de ce a schimbat brusc discursul şi este cătrănit de o carte care prezintă lucrurile în toată complexitatea lor şi (spre deosebire de cartea lui) pe bază de documente?

Vitriol şi catran. Cui prodest?

Oare nu cumva Ioan Ceuţă este într-un profund dezacord cu sine însuşi? Nu se contrazice flagrant pe sine, atunci când îi contrazice pe alţii? Nu anulează dintr-un condei tot ce a scris până acum despre penticostalismul românesc? De ce atâta vitriol şi catran împotriva cărţii Răscumpărarea memoriei, dacă el însuşi ne propune o istorie tulburătoare şi „puţin ziditoare” în cartea sa?

Nădăjduiesc că această serie de postări va fi utilă pentru clarificarea acestei stări de conflict care mie îmi apare ca fiind foarte periculoasă.

The End

Reclame