Unde dai şi cine crapă

România post-comunistă a ajuns să trăiască şi această clipă: preşedintele unei organizaţii religioase ameninţă pe autorul unei cărţi de istorie cu un proces în tribunal. Preşedintele este Ioan Ceuţă, organizaţia se numeşte „Adunările lui Dumnezeu”, iar autorul chemat în justiţie este Vasilică Croitor. Citez dintr-o scrisoare a pastorul Ioan Ceuţă, primită astăzi:

Bazat pe cuvântul din Proverbe 26:5 „Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept”, noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc. Dacă în această săptămână, consiliul bisericesc nu-și va prezenta un punct de vedere clar, legat de evenimentele care se petrec și despre care unii dintre ei au cunoștință de cel puțin 4 ani, dacă își vor menține frica de a nu obține voturi la Congres și din aceste motive ezită să-și spună punctul de vedere, atunci nota de plată îi va însoți toată viața.

Bazându-mă şi eu pe acelaşi verset din Proverbe, public mai jos nişte comentarii.

Comuniştii, care s-au temut de Cuvânt, de Scriptură şi de literatură religioasă în general, au fost îndreptăţiţi în temerile lor. Cuvântul scris este o armă extrem de puternică. Asta au ştiut foarte bine politrucii regimului comunist, care au încercat sistematic eradicarea literaturii religioase, confiscând broşurile şi Bibliile descoperite în bagajele celor care vizitau România. Nu numai textele religioase care intrau în România erau considerate un pericol. Şi scrisorile care ieşeau din ţară erau monitorizate cu mare grijă.

Cartea Răscumpărarea memoriei vine să întărească această aserţiune. Ceea ce pentru alţii este o asumare onestă a unei istorii complicate este considerat de Ioan Ceuţă un „atac terorist”. Citez din aceeaşi scrisoare publică:

În urma atacului terorist lansat, mișcarea penticostală română – din țară și străinătate – a fost lovită din interior. Nici un cult, organizație, până în prezent nu a fost murdărit ca mișcarea penticostală română. […] Nu voi putea înțelege vreodată lipsa de demnitate și lipsa puterii de a te opune forțelor demonice care s-au ridicat în ultimul timp în mișcarea penticostală.

Găsesc foarte straniu modul în care Ioan Ceuţă a reinterpretat scopul cărţii şi semnificaţia verbului „a murdări” (că de sintagme mai tari precum „forţe demonice” nu mă leg). Dacă mă întâlnesc cu cineva şi acesta îmi spune: „Prietene, te-ai murdărit pe haină”, iar afirmaţia este adevărată, ar fi infantil să-i spun: „Tu m-ai murdărit”. Amnezia pe care ne-o propune Ioan Ceuţă este în contradicţie flagrantă cu ceea ce decurge din următorul paragraf al scrisorii sale:

Fiecare pastor penticostal, în perioada comunistă, era chemat permanent la inspectorul de culte sau la organele de securitate care răspundeau de culte pentru a da socoteală de activitatea noastră, a bisericii și a credincioșilor. Generația tânără nu poate înțelege condițiile grele în care noi am slujit.

Sunt pefect de-acord cu cele scrise mai sus. Numai că din această recunoaştere decurg nişte consecinţe. Eu, ca membru al generaţiei tinere, nu înţeleg condiţiile grele în care au slujit Ioan Ceuţă şi cei colegii lui de generaţie. Din lecturile mele de istorie ştiu că regimul comunist a încercat distrugerea Bisericii prin cele mai insidioase metode. Şi atunci mă întreb: în ce fel reconcilia Ioan Ceuţă vocaţia lui pastorală (şi ascultarea faţă de Hristos) cu presiunile făcute permanent de inspectorul de culte şi organele de securitate? N-a existat niciun conflict între Hristos şi inspectorul de Culte? Numai un naiv îşi poate imagina că Hristos şi inspectorul de Culte erau tovarăşi pe acelaşi câmp de misiune. Cu alte cuvinte, cum a împăcat autorul scrisorii jugul lui Hristos şi supunerea faţă de autorităţile temporale? Conflictul a fost inevitabil. Ca tânăr care n-a prins acele vremuri, mă întreb: cum a fost rezolvat acest conflict? Vreau să aflu, ca să înţeleg, fiindcă tocmai de ignoranţă ne acuză Ioan Ceuţă. Şi de ignoranţă vrem să ne vindecăm tocmai cu ajutorul istoriei scrise.

Ioan Ceuţă mai scrie: „Întotdeauna am spus lucrurilor pe nume și nu am fost niciodată duplicitar”. Ei bine, generaţia mea are nevoie de asemenea modele precum cele declamate de domnul Ceuţă. Adică oameni care să spună lucrurilor pe nume, fără a fi niciodată duplicitari.

În finalul scrisorii, autorul face următoarele afirmaţii care au nevoie de nişte tâlcuiri:

În CNSAS există o scurgere de informații, se practică filajul și se dau informații confidențiale.

CNSAS este o instituţie a statului. Orice informaţii privind cazurile discutate de Colegiul Instituţiei pot fi obţinute din stenogramele şedinţelor. Purtătorul de cuvânt al instituţiei are obligaţia de a oferi informaţii de interes public. De asemenea, CNSAS este dotată cu camere de supraveghere vizibile şi fiecare persoană care intră în clădire este trecută într-un registru public.