Editura Făclia anunţă o nouă carte: FENOMENUL CARISMATIC de Peter Masters & John C. Whitcomb.

 

Dat fiind că e vorba de o critică a fenomenului carismatic, cartea nu mi-e indiferentă. Sunt penticostal şi cred că harismele Duhului sunt pentru Biserica din toate veacurile. Nu înghit exagerările fenomenului carismatic, dar nici exagerările cesaţioniste care te fac să te întrebi, vorba lui Dan Wallace (de la DTS): “Dacă Duhul Sfânt n-a murit la sfârşitul primului secol, oare cu ce se mai îndeletniceşte în prezent?”

Iată ce citesc în prezentarea cărţii:

Darurile vorbirii în limbi, vindecărilor, vedeniilor, facerii de minuni, scoaterii demonilor şi prorociei au reapărut în secolul XX. Semnele şi minunile înfăptuite în perioada scrierii Noului Testament sunt făcute din nou în vremea de azi. Oare chiar aşa să fie? În ce măsură pot fi comparate „darurile” din vremurile noastre cu semnele şi minunile făcute în vremea bisericii primare? Oare cele care sunt făcute azi sunt la fel ca acelea de odinioară? Cum explicăm faptul că au trecut 19 secole de istorie a bisericii – incluzând importanta perioadă a Reformei şi a marilor treziri spirituale – fără a fi nevoie de aceste daruri ?

Care a fost scopul acestor daruri în vremea Noului Testament? Oare s-a vrut ca aceste daruri să rămână permanent în viaţa bisericii? Cartea de faţă ne oferă răspunsuri biblice clare la toate aceste întrebări. Textul cărţii a apărut la început sub forma unor articole de revistă în anul 1982, după care a fost tipărit sub formă de carte în şase ediţii şi a fost tradus în mai multe limbi. Prezenta ediţie nouă a fost revizuită şi adăugită.

Ca să rămân în duhul recenziei, mă întreb: Oare chiar aşa să fie? Au dispărut semnele şi minunile în primul secol şi au reapărut în sec. XX? În epistolele lui Ciprian al Cartaginei citesc că biserica lui a fost mustrată într-o vedenie (vezi Letters 1-81, Fathers of the Church, vol. 51, trad. Rose Bernard Donna, CUA Press, 1964, p. 30-31, 99). Chiar şi fără a fi specialist în istoria Bisericii (şi a manifestării harismelor), am semnale că exorcizările, minunile, vindecările etc. n-au dispărut în sec. I pentru a reapărea (brusc?) în sec. XX. Dacă asta susţin carismaticii, cu atât mai rău pentru ei.

Foto: pagină dintr-o scrisoare a lui Ciprian în care este relatată o viziune.

Mi-am pus probabil în cap pe unii penticostali, când am criticat dorinţa lui T. Sandru de a-i converti pe Luther şi Calvin la doctrina penticostală. Acum cred că am să mi-i pun în cap pe cesaţioniştii nemulţumiţi că fac jocul harismaticilor. Deh, nu poţi împăca pe toată lumea…

Ca exeget, am mari dubii că poţi da un răspuns strict pe baze biblice la întrebarea „Oare s-a vrut ca aceste daruri să rămână permanent în viaţa bisericii?” Asta e deja întrebare de dogmatică. Din ce verset se poate da răspuns la această întrebare sau la altele similare? (Oare s-a vrut ca x sau y element din teologia şi practica Bisericii să rămână permanent în viaţa ei?).

Uitându-mă peste versiunea engleză a cărţii, am rămas cu impresia că autorii reuşesc să demonstreze foarte bine premisele de pe care pornesc la drum. Prin contrast, prefer exegeza unui teolog luteran (de ex., prof. Hans Klein) fiindcă e onestă. Deşi situat într-un context cesaţionist, un astfel de exeget introduce o tensiune în relaţia cu „teologia receptă” a tradiţiei bisericeşti din care provine. E un risc pe care autorii cărţii de faţă nu sunt dispuşi să să-l asume. Din nefericire.