Titlu alternativ:

How to „hodge” the plain meaning of Scripture and miss the point

De-o vreme citesc comentarii peste comentarii la pasajul 1 Cor. 14:20–25. Am luat-o metodic, de la Ambrosiaster şi Ioan Hrisostomul la Fitzmyer (2008), via Erasmus, Melanchthon, Calvin şi comentatorii de secol 18.

Orice s-ar spune, comentatorii biblici (fără deosebire de apartenenţă teologică) nu sunt lipsiţi de creativitate, ingeniozitate şi fantezie. Toate acestea sunt calităţi necesare în interpretare, numai că unora ingeniozitatea le foloseşte doar pentru a supune textul biblic la ajustări procustiene menite să-l facă mai convenabil pentru propria poziţie teologică.

Charles Hodge, rector al Seminarului Teologic de la Princeton între anii 1851-1878.

Sursă foto: Wikipedia.

Comentariul lui Charles Hodge (1797–1878) la 1 Corinteni (1860) este reprezentativ pentru modul în care anumiţi exegeţi forţează înţelesul unor versete sau pasaje că ele nu se încadrează în grila lor hermeneutică. Reflecţiile prezbiterianului de la Princeton cu privire la pasajul pe care îl studiez zilele acestea (1 Cor. 14:20–25) trebuie corelate cu înţelegerea pe care o are acesta despre vorbirea în alte limbi din lista harismelor (1 Cor. 12:10).

Pentru teologul american, a vorbi în alte limbi înseamnă a vorbi în limbi necunoscute, iar natura acestui dar este determinată de episodul Cincizecimii, astfel încât referirile la „glossai” („limbi”) din Marcu, Fapte şi 1 Corinteni trebuie luate toate în acelaşi sens. Hm… Încă nu sunt sigur de asta. De cercetat…

Problemele de-abia acum încep. Într-o listă care prezintă caracteristicile vorbirii în alte limbi, Hodge consideră că limbile vorbite în Corint „aduceau zidire şi erau deci inteligibile pentru persoana care le rostea (1 Cor. 14:4)”. Altfel spus, apostolul ar fi putut da concreteţe îndemnurile sale făcând referire la două limbi ale vremii (araba şi greaca). În cuvintele lui Hodge: „Nebunia pe care a mustrat-o Pavel era vorbitul în arabă în auzul unor oameni care înţelegeau numai greaca. Vorbitorul ar fi putut înţelege propriile spuse, dar ceilalţi nu aveau niciun folos.”

Obiecţia nr. 1

Conştient de obiecţia care poate fi adusă („ὁ δὲ νοῦς μου ἄκαρπός ἐστιν, 1 Cor. 14:14”, „mintea este fără rod”), prezbiterianul spune:

Deşi aceste pasaje, luate în ele însele, ar putea părea să indice că vorbitorul însuşi nu înţelege ceea ce spune şi chiar că intelectul său este în suspensie (in abeyance), ele ar putea să însemne în chip firesc doar că înţelegerea vorbitorului este nefolositoare altora; iar vorbirea cu mintea ar putea însemna vorbirea inteligibilă. Prin urmare, nu este necesar să deducem din aceste pasaje că a vorbi în limbi înseamnă a vorbi într-o stare de extaz, într-o manieră inteligibilă pentru alte persoane.

Obiecţia nr. 2

Hodge mai anticipează o obiecţie („Dacă o persoană poate vorbi într-o limbă străină pe care o înţelege, de ce nu poate s-o şi interpreteze?) şi răspunde că „pur şi simplu pentru că nu este darul său. Ceea ce a spus într-o limbă străină a fost spus sub călăuzirea Duhului. Dacă ar fi încercat să o interpreteze fără darul interpretării, ar fi vorbit de la sine şi nu „după cum îi împuternicea Duhul”. How convenient! 🙂

Devine evident că Hodge încearcă din răsputeri să menţină o poziţie indefensibilă. Răspunsurile date obiecţiilor stârnite de exegeza sa sunt încă şi mai puţin plauzibile decât poziţia de pe care porneşte. Afirmaţia că o persoană nu poate interpreta raţional (τῷ νοΐ, în termeni paulini, 1 Cor. 14:15) un enunţ pe care îl rosteşte (prin Duhul) într-o limbă pe care o înţelege este contrară logicii argumentaţiei pauline şi contrară bunului simţ. Dacă o persoană care vorbeşte prin Duhul în altă limbă ar înţelege ce spune, de ce ar mai cere apostolul ca persoana respectivă să se roage ca să poată interpreta? Oamenii îşi folosesc oricum raţiunea, cunoştinţele etc. pentru a interpreta Scriptura după anumite criterii, principii etc. De ce n-ar putea-o folosi şi pentru a articula în termeni inteligibili ceea ce oricum înţeleg la nivel mental? Şi apoi, în acelaşi capitol, Hodge afirmă că „Dumnezeu de regulă nu înlătură în mod miraculos dificultăţile când poporul său le poate depăşi prin efort”. Dar dacă tot ce se cere este un mic efort de traducere a unui mesaj dintr-o limbă cunoscută exclusiv vorbitorului în altă limbă cunoscută întregii adunări, atunci rezultă că darul tălmăcirii devine inutil.

Ce înţeles are 1 Cor. 14:21–22?

Având această perspectivă, putem analiza şi exegeza lui Hodge privitoare la versetele care mă interesează în mod direct. Ideile teologului american pot fi rezumate astfel: a) pasajul din Isaia semnalează nemulţumirea lui Dumnezeu faţă de popor şi judecata; b) corintenii trebuie să înţeleagă faptul că darul limbilor, menit să faciliteze propagarea Evangheliei, era preschimbat de ei într-un blestem, fiindcă „nu este un semn al harului divin să aibă învăţători ale căror limbi nu le puteau înţelege”.

Pentru termenul „semn” (v. 22), Hodge trece în revistă mai multe înţelesuri: 1) marcă sau dovadă; 2) minune, lucru extraordinar; 3) avertisment, semn al pedepsei; 4) semn în sens general, indiciu al prezenţei divine. Acest ultim înţeles este preferat şi de autor. Tot cu referire la acest verset, dar comentând de această dată termenul „limbi”, Hodge susţine că aici el nu se referă la „darul limbilor”, ci la „limbi necunoscute ascultătorilor”. Astfel, Pavel spune că „atunci când un popor este neascultător, Dumnezeu le trimite învăţători pe care nu-i pot înţelege”. Hodge susţine că obscuritatea pasajului apare în mare măsură din ambiguitatea expresiei „a vorbi în limbi” şi că apostolul o foloseşte uneori într-un sens şi alteori în alt sens.” Cu alte cuvinte, darul limbilor este manifestarea de la Cincizecime, iar vorbirea în limbi necunoscute ascultătorilor este ceea ce se petrecea în Corint. Această distincţie (pe cât de ingenioasă, pe atât de caducă), în loc să limpezească argumentaţia, o împotmoleşte complet, fiindcă nu avem niciun indiciu că Pavel foloseşte uneori termenul având în minte evenimentul Cincizecimii.

Din păcate, mă văd nevoit să constat că, deşi comentează două versete (21–22) pe patru pagini, Hodge nu reuşeşte să lămurească în mod satisfăcător înţelesul textului. Dimpotrivă, introduce în text tot ceea ce crede el necesar pentru ca textul să iasă cât mai prezbiterian cu putinţă. Cu precizarea că între timp prezbiterienii şi-au mai ajustat convingerile teologice. 🙂

Una peste alta, aş fi foarte interesat să citesc o expunere a cap. 14 din 1 Corinteni făcută de un teolog baptist român. Sau să aflu măcar cum este înţeles acest capitol în linii mari.

P.S. Vezi AICI un fragment relevant pentru concepţia lui Hodge despre vorbirea în limbi.

Reclame