S-ar spune că de când a trecut la carismatici Iosif Ţon a intrat cu adevărat în Ţara Minunilor.

Se încheie un an. N-am reuşit să fac retrospectiva lui, aşa cum mi-aş fi dorit. Îmi rămâne ca sarcină pentru începutul celui viitor.

Afacerea „Iosif Ţon şi Străjerii” încă vremuieşte în blogosferă. Şi asta în principal din cauza lipsei unor lucruri care mi se par de bun simţ: comunicate oficiale judicios argumentate şi corect scrise.

Cei care mi-au urmărit blogul ştiu că am luat în trecut poziţii critice faţă de Iosif Ţon. Dacă scriu acum despre acest caz nu o fac fiindcă sunt îndrăgostit isteric de Iosif Ţon şi de teologia lui, ci fiindcă aşa îmi dictează principiile. Iosif Ţon nu este penticostal, deci nu scriu din solidaritate confesională. Nu e suficient de exact în ce scrie (iar lipsa acribiei mi se pare extrem de gravă), dar asta nu are importanţă aici.

Modul în care a fost tratat nu arată bine şi nici nu miroase bine. Toată situaţia îmi aduce aminte de un episod din Alice în Ţara Minunilor. Abuzivul rege de cupă vrea să o dea pe Alice afară din sala procesului, fiindcă aceasta e mai mare decât se cuvine. Altfel spus, nu are micimea corespunzătoare pentru sala în care e chemată ca martor. Neavând nicio regulă de care să se prevaleze, regele inventează una pe loc.

Citiţi şi cred că veţi fi de-acord cu mine că episodul ilustrează din plin ce s-a întâmplat în cazul „Iosif Ţon”.

„În clipa aceasta, Regele, care câtva timp mâzgălise de zor ceva în caietul lui cu însemnări, strigă cu glas răsunător:

— Linişte! Apoi citi din caiet: „Regulamentul Patruzeci şi doi. Orice persoană care are o înălţime mai mare de un kilometru este obligată să părăsească sala de judecată”.

Toată lumea se uită spre Alice.

— Eu n-am o înălţime de un kilometru — spuse Alice.

— Ba ai — zise Regele.

— Ai aproape doi kilometri — adăugă Regina

— Şi dacă! De plecat tot nu plec — spuse Alice — şi-afară de asta nici nu este un regulament reglementar: l-aţi inventat acuma.

— Este cel mai vechi regulament din cod — spuse Regele.

— Dac-ar fi aşa, s-ar fi chemat Regulamentul numărul Unu, ripostă Alice.

Regele păli şi închise repede caietul cu însemnări.

— Daţi verdictul! spuse către juriu, cu glas moale şi tremurător.

(…)

— Juraţii să-şi dea verdictul! spuse Regele, poate pentru a douăzecea oară în acea zi.

— Nu, nu! strigă Regina. Întâi condamnarea şi apoi verdictul!

— Ce prostie gogonată! exclamă Alice tare. I-auzi colo: întâi să condamne şi-apoi să dea verdictul!

— Ţine-ţi gura! răcni Regina, învineţindu-se de furie.

— Ba n-o să mi-o ţin! răspunse Alice.

— Să i se taie capul! zbieră Regina.

— Cui îi pasă de voi? spuse Alice. (Între timp crescuse până la înălţimea ei deplină). Nu sunteţi decât un pachet cu cărţi de joc!”

Publicitate