Disclaimer: Nu aş fi răspuns scrisorii pastorului Adrian-Mihai Mateaş dacă (1) autorul ei n-ar fi făcut în mod generos referire la mişcarea penticostală (văzută ca sursa celei „mai active şi mai masive erezii actuale – mişcarea carismatică”), dacă (2) autorul ei n-ar fi fost licenţiat şi dacă (3) scrisoarea n-ar fi beneficiat de „timp de antenă” pe unul dintre cele mai citite bloguri evanghelice. Am mulţi prieteni între baptişti şi sper ca prietenia cu ei să reziste în ciuda momentului dificil creat de această scrisoare. Severitatea intervenţiei mele este cerută atât de multele nonsensurile răspândite pe cele douăsprezece pagini, cât şi de atitudinea care stă în spatele ei.

Într-un comentariu, Marius Cruceru îmi scria: „Îmi pare rău că mergi în continuare pe linia acestui pseudo-conflict, penticostalo-baptist sau invers, cum vrei.” Din păcate, cele trei pagini virulent antipenticostale din scrisoare demonstrează că „pseudo-conflictul” nu e chiar atât de pseudo. Autorul ei trădează zvâcnirile unei traume istorice pe care o credeam vindecată. Dar se pare că nu e.

Citind scrisoarea, ai impresia că A.M. e un atlet care dă o probă de aruncare cu ciocanul, numai că, dintr-un elan exagerat, se roteşte mai mult decât trebuie şi aruncă ciocanul tocmai în tribuna cu suporteri. Nu ştiu dacă penticostalii ar trebui să se simtă jigniţi de modul în care scrie despre ei, dar cred că baptiştii ar trebui neapărat să se îngrijoreze de modul în care îi reprezintă. Pentru mine textul a fost ca un duş rece, fiindcă nu-mi imaginam că după patru ani de teologie, de trecere prin istoria Bisericii, istoria gândirii creştine, teologie comparată etc. un absolvent de teologie mai poate produce astfel de texte. Dar de bună seamă că poate, fie şi numai ca excepţie.

În evaluarea textului scris de A.M. voi porni chiar de la cuvintele sale. Autorul se declară „un biet epigon ce sunt şi pigmeu în faţa uriaşului” [Iosif Ţon]. Dacă autorul n-ar fi fost purtat pe sus de valul retoricii şi ar fi reflectat un pic asupra celor scrise, ar fi trebuit să se întrebe firesc: „Ce caută un pigmeu în dezbaterile teologice? Locul pigmeilor este în junglă, în Papua Noua Guinee sau într-o carte despre comunism!” Şi-apoi, nu poţi să te declari epigon, mărturisind adică implicit o condiţie modestă („Simţiri reci, harfe zdrobite […] În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”) şi totuşi să snopeşti cu multă siguranţă în stânga şi-n dreapta, catolici, ortodocşi, adventişti, penticostali, carismatici etc. S-ar spune că autorul scrisorii nu face discriminări. Îi detestă pe toţi în egală măsură.

Problemele textului produs de pastorul Mateaş sunt multiple, de la punctuaţie (un noian de virgule care fac lectura comparabilă cu experienţa mersului pe tractor într-o zonă accidentată), afirmaţii lozincarde („…în tot cuprinsul competentei noastre Mărturisire de credinţă”), mostre de umor involuntar („Eroare fatală, chiar zilele trecute, Consiliul Uniunii Baptiste ne-a anunţat printr-un comunicat retragerea ordinării pentru slujire etc.”) până la aplicarea eronată a unor texte biblice (în 1 Cor. 5:11, termenul loidoros, „defăimător”, înseamnă altceva decât crede autorul scrisorii) sau enunţarea unor idei impenetrabile de tipul „Războaiele ţărăneşti au arătat că politica nu garantează acurateţea religioasă pentru nimeni”. Dar şi-a închipuit cineva asta?

Voi comenta punctual afirmaţii problematice, cu precizarea că un răspuns comprehensiv ar avea nevoie probabil de alte douăsprezece pagini.

Există „penticostali carismatici”?

Autorul consideră că Iosif Ţon ar trebui să se numească pe sine „penticostal carismatic”, deoarece carismaticii provin, pe linie doctrinară, din penticostali şi nu din baptişti. Afirmaţia este o năzdrăvănie. Nu există „penticostali carismatici”, din simplul motiv că vorbim de două poziţii teologice diferite şi de două istorii diferite. Sub raport experienţial, poţi numi pe cineva „penticostal” sau „harismatic”, dar asta nu înseamnă că teologic respectivul este „penticostal” sau „harismatic”. Există oameni care au experienţe „penticostale” în sensul că vorbesc în limbi sau au viziuni sau mesaje profetice, fără a fi doctrinar în tabăra penticostală (cazul catolicilor mi se pare cel mai relevant). Această minimă distincţie dintre experienţial şi doctrinar lipseşte complet din „analiza” lui A.M.. Trebuie subliniat foarte apăsat că începutul valului carismatic din Biserica Episcopaliană a început în noiembrie 1959, cu experienţa glosolalică a parohului Dennis Bennett, de la Biserica Sf. Marcu din Van Nuys, California. N-a fost rezultatul unei influenţe doctrinare, ci de o experienţă, atunci când o familie de prieteni care avusese această experienţă s-a rugat pentru el să fie botezat în Duhul Sfânt. Deşi în 1960 Bennett a demisionat din funcţia de paroh al Bisericii, a continuat să lucreze ca paroh episcopalian la biserica Sf. Luca din Seattle, Washington, până în 1981. Nu e cazul să intru în alte detalii. Cititorii interesaţi pot afla detalii chiar din cartea lui Bennett sau dintr-o lucrare specializată (V. Synan, The Century of the Holy Spirit: 100 Years of Pentecostal and Charismatic Renewal, 1901–2001, Nashville, Thomas Nelson Publishers, 2001).

Foto: Dennis Bennett (1917-1991), pastor episcopalian care a promovat harismele în Biserica Episcopaliană americană.

Tradiţia, nici sfântă, nici normativă, dar totuşi… normativă

Autorul spune că „baptiştii au tradiţie, de un secol şi jumătate în România, atâta doar că noi nu considerăm tradiţia noastră (şi nici alte tradiţii) ca sfântă şi normativă”. Recunoaşterea existenţei tradiţiei este onestă. Orice denominaţiune are o tradiţie şi nu e nimic rău în asta. Problema e totuşi când se ascunde faptul că totuşi tradiţia este normativă. Potrivit lui A.M., Iosif Ţon a fost disciplinat „pe baza învăţăturii şi practicii baptiste încetăţenite”, ceea ce e un alt fel de a spune că a fost disciplinat pe baza tradiţiei. Nu spun că e rău că a fost disciplinat pe baza tradiţiei! Spun că e rău să pretinzi că tradiţia n-a avut rolul decisiv în această afacere. Tradiţie, tradiţie, dar s-o ştim şi noi. O fi adevărat că în unele denominaţiuni tradiţia nu este considerată sfântă, dar nu se poate nega faptul că în unele ea a fost deja beatificată (primul pas către canonizare).

La mijloc, între „semipăgânism” şi „erezie”

În secţiunea de teologie şi istorie creştină, A.M. spune că „din punct de vedere istoric şi ideologic, noi, baptiştii, ne plasăm, undeva la mijloc între, catolici şi ortodocşi, pe de o parte şi penticostali şi carismatici, pe de alta parte.” Ce înseamnă asta precis n-aş putea spune şi nu ştiu dacă autorul ne-ar putea spune. El  consideră că ortodocşii şi catolicii sunt „semipăgâni”, iar penticostalii şi carismaticii sunt „cea mai activă şi masivă erezie”. Deduc logică că undeva la mijlocul distanţei dintre „semipăgânism” şi „erezie masivă” se află baptiştii! N-aş spune că e tocmai o poziţie de invidiat!

Orice istoric al creştinismului ar fi năucit de afirmaţia că „după împăratul Constantin mase mari de oameni şi chiar popoare au fost declarate creştine, din interese politice şi sociale şi nu printr-o convertire reală.” Au existat, desigur, astfel de convertiri, dar dacă expediem istoria creştinismului post-constantiniam într-un paragraf de felul acesta, am fi mai oneşti să scoatem cu totul istoria Bisericii din programa teologică a facultăţilor teologice, ca să putem avea măcar scuze pentru ignoranţă.

Şi mai năucitoare este referire la „monasticismul de sorginte păgână, orientală”. Când şi unde a existat o mişcare monahală în păgânism să ne lumineze autorul afirmaţiei, dacă poate.

(Va urma)

Reclame