Prima partea a textului AICI.

Ne considerăm fraţi, dar ne tolerăm şi convieţuim vrând-nevrând

Pentru Adrian Mateaş, cea mai masivă erezie din creştinismul actual este mişcarea carismatică, ai cărei „părinţi fondatori” sunt penticostalii. Secţiunea care tratează acest subiect se întinde pe 3 pagini şi dă la iveală o rană care în aparenţă încă nu s-a vindecat. „Probabil că cei mai afectaţi de penticostalism au fost baptiştii, în România acest lucru fiind de notorietate”. „Vrând-nevrând, noi baptiştii convieţuim cu ei şi, mai mult sa mai puţin, ne tolerăm reciproc şi ne considerăm fraţi creştini”.

Afirmaţia de mai sus spune că pe de o parte ne tolerăm (deh, ce să facem, n-avem de ales) şi pe de altă parte că „ne considerăm fraţi”. Dacă ne tolerăm şi convieţuim „vrând-nevrând”, înseamnă că „înfrăţirea” de care vorbim e de paradă. Nu cunosc decât un singur factor care îi face pe oameni să se tolereze reciproc şi să convieţuiască „vrând-nevrând” – politica. Adică tocmai factorul deplâns mai sus de preopinentul meu. Citatul arată că, dacă e adevărat că „politica nu garantează acurateţe religioasă”, nu e mai puţin adevărat că politica nu garantează nici „înfrăţire religioasă”.

Păstrând metafora familiei, dar schimbând termenii, întreb: ce-aţi spune despre trăinicia unei căsnicii dacă soţii ar spune: „Ne considerăm soţ şi soţie, dar ne tolerăm reciproc şi convieţuim vrând-nevrând”?

Fraţi creştini, dar totuşi eretici!

Contradicţia mai mare stă la rând, căci, după ce am aflat că suntem toleraţi cu măsură, aflăm de fapt că suntem eretici deviaţi de la Scriptură. Citez:

Noi, baptiştii nu spunem ca penticostalii nu au Duhul Sfânt. Ei pot să-l aibă sau pot să nu-l aibă. Dar noi îi suspectăm pe penticostali că au mai multe duhuri şi din păcate, acestea sunt duhuri rătăcitoare, care nu vin de la Dumnezeu. Noi credem că penticostalii, în felul cum susţin doctrina despre Duhul Sfânt, au devenit eretici, deviaţi de la interpretarea corectă a Sfintei Scripturi, cu consecinţele cele mai grave în ce priveşte mântuirea sufletului.

De fapt, lucrurile sunt mai nuanţate. Penticostalii care n-au avut experienţa penticostală definitorie (vorbirea în limbi) sunt încă baptişti, potrivit autorului, iar cei care au avut-o au deviat la modul practic de la Scriptură şi îşi periclitează mântuirea.

Problema e încă şi mai complicată de faptul că „penticostalii se întâlnesc, în eroare, cu ortodocşii, la doctrina mântuirii”. Ar fi fost mai rău dacă se întâlneau în „semipăgânism”, dar şi aşa e destul de rău, nu?

Slăbiciunea de fond a argumentaţiei pastorului Mateaş este că nu se întâlneşte nicicum (nici măcar tangenţial) cu mărturisirea de credinţă a Cultului Penticostal sau cu vreo lucrare teologică scrisă de un penticostal. De unde a aflat autorul scrisorii că „penticostalii fac din vorbirea în limbi condiţie şi dovadă a mântuirii” n-avem să aflăm probabil niciodată.

„Beneficiul îndoielii”?

Citind scrisoarea în cauză, începusem să-mi pierd nădejdea. Mă şi vedeam osândit la talpa iadului, cu tot soiul de eretici, ori poate în limb, cu „semipăgâni” virtuoşi ca Jaroslav Pelikan, maica Teresa ori Chesterton (pe care de bună seamă Ortodoxia sa nu l-a putut scuti de pedeapsă), când aflu că ni se acordă totuşi „beneficiul” îndoielii.

Desigur, fusese lansată bănuiala că penticostalii sunt animaţi de „duhuri rătăcitoare”, dar nu deznădăjduiţi! „Se poate dovedi medical şi ştiinţific că acest fel de manifestări ţin aproape în totalitate de psihicul uman şi manifestarea propriului duh al persoanei în cauza, fără intervenţia unor duhuri exterioare. Dacă un om vrea, cu tot dinadinsul, să spună cuvinte fără să-şi folosească mintea, suspendându-şi, temporar, facultăţile raţionale, lăsându-se pradă unui sentimentalism religios, poate obţine aşa ceva, fără ca să fie posedat nici de Duhul Sfânt şi nici de Diavolul.”

Nu ştiu ce rezultă când sunt întrunite condiţiile de mai sus, dar ştiu ce rezultă când cineva scrie cuvinte fără să-şi folosească suficient mintea, suspendând parţial facultăţile raţionale şi lăsându-se pradă unui romantism religios!

Declaraţia de la Berlin 1909

Pastorul Mateaş nu se întâlneşte defel nici cu Declaraţia de la Berlin, pe care n-a înţeles-o, fiindcă probabil n-a citit-o, preluând despre ea informaţii la mâna a doua sau a treia. Căci iată ce scrie:

Crestinii evanghelici din Germania, au observat bine si judicios acest fenomen si au mentionat în „Declaratia de la Berlin” din anul 1909, când s-au dezis public si oficial de penticostali, ca întreaga ratacire este cauzata de un „duh de jos”. Penticostalii si carismaticii de mai târziu au facut mare caz, de asta, cu multa suparare, însa verdictul pus de baptistii si evanghelicii germani înca de la începutul miscarii penticostale, este adevarat si destul de blând. Ei nu au spus ca este produs de un „duh de dedesupt” (adica demonic) ci un „duh de jos” (adica uman). Supararea penticostalilor este ca ei tin, mortis, ca este un „duh de sus” (adica divin).

Afirmaţia e falsă. Prin „duh de jos” (von unten) evanghelicii germani au înţeles „demonic”. Redau mai jos art. b al declaraţiei şi traducerea în română:

b) Die sogen. Pfingstbewegung ist nicht von oben, sondern von unten; sie hat viele Erscheinungen mit dem Spiritismus gemein. Es wirken in ihr Dämonen, welche, vom Satan mit List geleitet, Lüge und Wahrheit vermengen, um die Kinder Gottes zu verführen. In vielen Fällen haben sich die sogen. „Geistbegabten” nachträglich als besessen erwiesen.

b) Aşa numita mişcare penticostală nu este de sus, ci de jos; ea are multe simptome în comun cu spiritismul. Lucrează în ea demoni care, conduşi de Satan cu şiretenie, amestecă minciuna şi adevărul, ca să-i amăgească pe copiii lui Dumnezeu. În multe cazuri aşa-zisele „daruri ale Duhului” s-au dovedit ulterior posedări.

Ceea ce pastorul Mateaş nu ne mai spune este că în 1996 s-au făcut primii paşi de reconciliere între penticostali şi evanghelicii germani. Declaraţia de la Kassel nu a vindecat complet ostilităţile, dar a dus la clarificarea unor neînţelegeri. Poziţia bisericilor penticostale în Germania este încă fragilă. Despre asta ne-ar putea spune cititorii blogului care cunosc lucrurile din interior.

Modestia Duhului Sfânt

Între teologumenele emise de pastorul Mateaş se numără următoarea:

Duhul Sfânt, măcar că este Dumnezeu, este modest şi se supune cercetării omeneşti, pentru că aşa a decis Dumnezeu, potrivit cu Epistola lui Ioan: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; etc.

Mergând pe firul ideii, putem adăuga: „Dacă Duhul Sfânt a citit complimentul pe care i l-a făcut autorul scrisorii, mai mult ca sigur nu s-a putut abţine să nu roşească de modestie!”

Aş putea continua aşa pe multe pagini, dar cred că am demonstrat ceea ce era de demonstrat. Astfel de scrisori „deschise” ar fi fost mai bine să fie închise (într-un plic) şi trimise direct fratelui Iosif Ţon. Ele nu au ce căuta într-o dezbatere care se vrea informată, deschisă şi principială. Putem avea polemici, cu condiţia să avem temeiuri şi să răspundem argumentelor care se aduc. A.M. nu deschide o polemică principială (cu apel la texte doctrinare sau surse de referinţă), ci una viscerală şi pătimaşă.

Este regretabil că pastorul Mateaş şi-a lăsat munca cinstită ca să intre într-o dezbatere pentru care nu este pregătit. Nu regret că am lăsat diversele activităţi care mă presează pentru a răspunde unei poziţii care mi se pare „de osândit”. Cine ştie, poate în această privinţă sunt docetist. Cu vremea se va vedea.

Reclame