Continuare de AICI (de data asta la rezoluţie mai mare), în speranţa că voi câştiga, dacă nu vreun premiu, măcar mai multă simpatie din partea confraţilor mei evanghelici. 🙂

Dacă pe D.A. Carson trebuie să-l definim strict ca baptist (tradiţia în care a crescut) sau ca evanghelic (după apartenenţa denominaţională actuală) e foarte puţin important. Mai important ar fi să vedem ce a făcut pastorul de origine canadiană când în biserica lui au apărut carismaticii.

Carson îşi prezintă mărturia în Showing the Spirit: A Theological Exposition of 1 Corinthians 12-14, p. 183-188. Cartea a fost scrisă în 1987, iar autorul spune că evenimentele la care se referă s-au întâmplat cu 16 ani înainte. Asta înseamnă că ar fi vorba de anul 1971. Dintr-un articol biografic ştiu că între 1970 şi 1972 Carson a fost pastor la Biserica Baptistă din Richmond, British Columbia. Suntem aşadar în perioada când valul carismatic pătrunde în multe denominaţiuni evanghelice.

Consideraţii generale despre vorbirea în limbi

Secţiunea „Reflecţii de natură pastorală” din Showing the Spirit începe cu afirmaţia că „nu există dovezi solide că vorbirea în limbi are efecte negative la nivel psihologic”. Concluzia celor multe studii ştiinţifice, zice Carson, este că „vorbirea în limbi transmite o senzaţie uşoară („mild”) de bunăstare, integrare şi putere”. Un efect negativ ar fi tulburarea bisericilor, atunci când este folosită ca „berbec de asalt”. Altminteri, experienţa este una „întrucâtva eliberatoare”.

Carson scrie că pentru mulţi pastori tineri din tradiţiile necarismatice una dintre cele mai mari crize survine când în biserică apar voci puternice care cer libertatea de a vorbi în limbi în timpul serviciilor publice sau încep să facă prozeliţi în grupurile de studiu biblic din case. Ce e de făcut?

Rugăciune şi studiu biblic

Biserica lui din Richmond a trecut exact printr-o situaţie de felul acesta. Între membri erau câţiva carismatici, câţiva anticarismatici şi o majoritate confuză care cerea călăuzire. Cele două extreme n-au fost virulente, dar situaţia ameninţa să degenereze. Carson le-a cerut să se roage şi să-i acorde timp. Mai exact, să-i acorde şase luni în care să facă un studiu biblic despre Duhul Sfânt. În ultimele două luni din cele şase cerute a avut loc o serie de întâlniri cu biserica (miercuri seara) pentru studiu comun.

La finalul studiului, Carson a rezumat ceea ce putea spune cu siguranţă: a) vorbirea în limbi nu poate funcţiona în calitate de criteriu; b) nu există un criteriu neechivoc prin care să poată fi eliminate toate manifestările glosolalice contemporane, deşi autorul este de părere că multe dintre cele văzute de el sunt suspecte sau trec dincolo de prescripţiile pauline.

Cele două puncte au întrunit adeziunea membrilor bisericii. Au urmat încă doi paşi

1)      Participanţii la serile de studiu au fost invitaţi să relateze experienţa în privinţa darurilor şi să le evalueze în lumina studiului întreprins. „S-a dovedit a fi ceva fascinant”, scrie Carson. Încrederea câştigată între timp i-a făcut pe oameni să se deschidă pentru a asculta puncte de vedere diferite, fără înverşunare. Unii au mărturisit că au fost ajutaţi de experienţa vorbirii în limbi. Alţii au recunoscut că o transformaseră în criteriu şi că acum erau dispuşi să renunţe la această idee.

2)      Carson a cerut răgaz încă o săptămână să evalueze învăţătura neotestamentară despre disciplină, înainte de a face recomandările finale, iar biserica a fost de-acord. În ultima miercuri de studiu, Carson a prezentat situaţiile în care o persoană poate fi exclusă din biserică: I) imoralitate flagrantă; II) aberaţii doctrinare majore; III) un spirit lipsit de dragoste şi predispus către discordii („a loveless, fundamentally divisive spirit”). Membrii bisericii au fost de-acord că unitatea este într-adevăr foarte importantă.

Ce s-a hotărât?

Nu se va da curs vorbirii în limbi în cadru public, dar biserica a decis să nu se opună manifestării lor, dacă ea cadrează cu principiile pauline. Cei care considerau că au darul limbilor au fost îndemnaţi să-l exercite în spaţiul privat şi nu în cadrul public, pentru a nu crea disconfort celor neobişnuiţi cu aşa ceva.

S-au mai decis următoarele: carismaticii să nu-şi folosească darul pentru a face prozeliţi şi nici anticarismaticii să nu se agite pentru a-i stopa („squeeze out”) pe carismatici. Ambele acţiuni ar fi creat discordii şi ar fi periclitat unitatea bisericii.

Ergo, se poate! 🙂