Acum câteva zile, un student mi-a trimis o întrebare legată de profeţie, autoritatea profetului şi relaţia acestuia cu pastorul. Desigur, întrebarea vine din context penticostal, fiindcă acolo se întâlnesc uneori astfel de ciocniri între două tipuri de autoritate: cea harismatică şi cea instituţională.

Fiindcă tocmai am terminat un articol măricel (vreo 30 de pagini) despre profeţie şi vorbire în limbi în 1 Cor. 14:20–25, i-am trimis un fragment pentru lămuriri preliminare.

Poate e util să postez aici un scurt fragment din articol, cea în care, pornind de la 1 Cor. 14:22, fac o incursiune „de recunoaştere” în seria „profet”, „a profeţi”, „profeţie” în corpusul paulin (Romani–Filimon).

E vorba de un „survol”, nu de o analiză extinsă, deci nu aşteptaţi să primiţi în 2 pagini ceea ce poate fi analizat pe 200.

De regulă pe blog scriu greceşte cu Unicode, dar acum am folosit transliterarea.

N.B. Se înţelege de la sine că am eliminat notele de subsol. Ele vor fi prezente în varianta întreagă a articolului (programat să apară în Pleroma).

(1 Cor. 14:22) hē de prophēteia, „însă profeţia”. Asupra conţinutului acestui termen opiniile comentatorilor variază în funcţie de poziţia faţă de harisme în general. În tradiţia reformată, profeţia este înţeleasă ca mesaj inspirat (care nu diferă în mod substanţial de predicare în general), în vreme ce teologii din tradiţia penticostală şi harismatică privilegiază cel mai adesea ideea de mesaj revelatoriu, primit de la Duhul Sfânt pentru o persoană sau o situaţie particulară. Probabil o discuţie despre prophēteia ar trebui să ia în considerare atât termenul prophētēs, cât şi verbul prophēteuo. În continuare vom face o analiză succintă celor trei termeni.

prophētēs. Nu sunt de interes pentru actualul studiu acele referiri la profeţii veterotestamentari, prin urmare ocurenţele relevante pentru studiul nostru sunt cele din 1 Cor. 12, 1 Cor. 14 şi Efeseni. În Efeseni profeţii sunt, în tandem cu apostolii, parte din temelia Bisericii (Ef. 2:20) şi destinatari ai revelaţiei (i.e. ai „tainei lui Hristos”). Într-o listă mai lungă de slujbe (domata) date de Hristos Bisericii (Ef. 4:11), prorocii ocupă locul doi, imediat după apostoli. Perspectiva din Efeseni este una globală şi nu ne este utilă atunci când ne întrebăm cum anume îşi exercită un profet slujba, ori dacă aceasta este permanentă. Din fericire, ocurenţele din 1 Corinteni (12 şi 14) aruncă mai multă lumină.

Capitolul 12, care atrage atenţia asupra diversităţii de daruri (charismatōn), slujiri (diakoniōn) şi lucrări (energhematōn) îi aşază în mod explicit pe profeţi pe locul doi (deuteron prophētas, 12:28) în lista „mădularelor” trupului care contribuie la diversitatea şi la creşterea lui. În celălalt capitol, care tratează problematica darurilor, găsim câteva principii foarte importante privitoare la activitatea prorocilor: 1) profeţii din comunitate trebuie să vorbească pe rând (v. 29); 2) mesajele lor trebuie evaluate de ceilalţi (v. 29); 3) cei care au luat cuvântul nu trebuie să monopolizeze timpul, ci să se arate sensibili la mesajele revelatorii primite de cei care sunt aşezaţi (v. 30); 4) profeţii trebuie să exercite autocontrol, pentru a nu face tulburare sau neorânduială (v. 32); 5) un profet autentic va intra în rezonanţă cu mesajul lui Pavel, care îi cheamă pe corinteni la ordine.

Continuarea AICI.

Anunțuri