M-am întrebat adesea de ce evanghelicii români au căzut atât de lamentabil la testul relaţiei cu autorităţile în perioada comunistă. M-am mai întrebat şi de ce avem aşa de puţină sensibilitate la nedreptăţile sociale sau la societate în ansamblul ei. De ce dimensiunea profetică în sensul ei mai larg e atât de puţin vizibilă?

(Îmi vine în minte o singură personalitate profetică apropiată mişcării evanghelice din România: Richard Wurmbrand. Numai că el era luteran.)

Răspunsul la întrebările de mai sus este unul complex, dar cred că ne apropiem de el dacă zicem (provizoriu) astfel: pentru evanghelicii români, mântuirea este în atât de mare măsură o chestiune personală („trebuie să avem o relaţie personală cu Dumnezeu”, „trebuie să-l primim pe Isus în inimă”, „trebuie să încheiem legământ cu Domnul”) încât dimensiunea largă a rolului nostru în lume devine o chestiune neglijabilă.

Ce consecinţe decurg de aici?

Atunci când societatea trece prin schimbări majore (instaurarea comunismului) care necesită o analiză lucidă, o decriptare şi o traducere pe înţelesul tuturor, o privire pătrunzătoare care să străpungă faldurile satanice cusute cu aţă albă, care să strige că regele e gol atunci când toţi se întrec în osanale ipocrite, ei bine, atunci când e nevoie de toate acestea, personalitatea profetică nu e de găsit. Am fost toată vremea prea obsedaţi de spiritualitatea noastră privată ca să ne mai putem desprinde ochii de la ea.

Cu riscul de a exagera, aş spune că 99% din predicile evanghelice privilegiază în mod clar morala privată (ce fac eu în relaţia cu Dumnezeu, eventual şi cu aproapele, cum evit păcatul, ce mărturie dau în lume etc.). Prea puţin ni se spune cum ar trebui să arătăm ca grup, care este misiunea noastră ca Biserică. Prea puţin ni se vorbeşte că suntem o cetate aşezată pe un munte, nu un post de pază unde, precum în cabina dintr-o schiţă de Caragiale, „nu intră decât o singură persoană”.

Când este atât de preocupat de moralitatea sau spiritualitatea privată, când privilegiază moralismul şi introspecţia, omul evanghelic devine cor curvum in se, „o inimă întoarsă înspre sine”. Această percepţie îi paralizează mişcările înspre societate, îi baricadează ieşirile şi îl ţine prizonier într-un ghetou sufocant în care oamenii ajung să se calce unii pe alţii pe bombeu şi să-şi consume energiile morale şi spirituale acuzându-se reciproc de câte şi mai câte (reale sau inventate): liberalism / talibanism, modernism / anacronism, deviaţii intelectualiste / antiintelectualism retrograd etc. (La rigoare, chiar şi un sacrament poate să devină măr al discordiei: luăm Cina Domnului cu pahare mari sau cu păhărele? Dacă pahare mari, câte? Unul, ca Mântuitorul? Maxim patru?)

Dar să nu mă depărtez de la subiect. Cu privire la virtutea privată (sau „virtuozitatea privată”) nu cred că există o analiză mai lucidă şi mai percutantă decât cea pe care o face Bonhoeffer în Etica lui. În context, Bonhoeffer se întreabă în ce măsură putem înfrunta răul social (comunismul, în cazul nostru) prin propria „virtuozitate”.

Fugind de controversa publică, o astfel de persoană se retrage în sanctuarul virtuţii private. Astfel de oameni nu fură, nu ucid şi nu comit adulter, ci fac binele după priceperea lor. Dar renunţând în mod voluntar la viaţa publică, aceşti oameni ştiu exact cum să respecte limitele îngăduite care îi apără de conflict. Trebuie să închidă ochii şi urechile la nedreptatea din jurul lor. Doar cu preţul autoînşelării pot să-şi păstreze caracterul neîntinat de petele acţiunii responsabile în lume. În toate acţiunile lor, ceea ce nu reuşesc să facă nu le va da linişte. Fie vor fi distruşi de această nelinişte, fie vor deveni cei mai ipocriţi dintre toţi fariseii.

S-ar putea comenta acest pasaj pe zeci de pagini. Mă rezum la o scurtă observaţie. Bonhoeffer ne avertizează cât se poate de serios: când răul năvăleşte peste noi, refugiul în ghetoul virtuţii private (strategia evanghelicilor în comunism şi post-comunism) are un preţ teribil: conştiinţe strivite de nereuşita individuală sau nesfârşită ipocrizie sub masca triumfalismului proclamat de la amvoane. Nu trebuie să ai experienţă pastorală ca să-ţi dai seama de adevărul celor enunţate de Bonhoeffer.