Am ascultat astăzi la biserică o predică foarte interesantă despre darul credinţei. Textul biblic al predicii a fost luat din Marcu 11 („Blestemarea smochinului”). Pornind de la text şi inspirat de câteva idei prezentate în predică, am ajuns să mă întreb în ce măsură mai este legitim să ne aşteptăm ca în vremurile din urmă să fie rezidit Templul de la Ierusalim.

Cunoaşteţi episodul. Isus intră în Ierusalim în aclamaţiile mulţumii. Merge în Betania. Revine dimineaţa la Ierusalim. Vede un smochin cu frunziş bogat. Fiindcă îi este foame, se apropie de el. Caută rod şi nu găseşte (nu era vremea să facă rod!), aşa că spune: „În veci să nu mai mănânce nimeni rod din tine”.

Filmul se întrerupe. Acţiunea se mută la Ierusalim. Isus merge în Templu, unde viaţa religioasă (dublată de cea comercială, desigur!) este în toi. Mult frunziş, dar rod ioc!

Viaţa religioasă de la Templu e cât se poate de stufoasă, dar oamenii flămânzi de Dumnezeu se întorc de acolo cum au venit.

Isus se lansează într-o acţiune de purificare religioasă, cu substrat politic! Citează din Isaia şi Ieremia (doi profeţi a căror critică vitriolică e întrecută în intensitate numai de cea a lui Ezechiel) pentru a-şi justifica acţiunile „subversive”. Mult-iubitul Templu a ajuns, ca în vremea lui Ieremia, o peşteră de tâlhari.

Supusă acestei critici dure, ierarhia preoţească şi academică se simte (pe drept) ameninţată şi delegitimată. Isus e un personaj redutabil fiindcă are mulţumea de parte lui. Deocamdată.

Vine noaptea. Isus părăseşte din nou Ierusalimul. A doua zi, trecând prin acelaşi loc, în drum spre Ierusalim, ucenicii văd smochinul uscat. Din rădăcini. Cu acest prilej, Isus vorbeşte despre credinţă şi rugăciune (şi iertare).

Isus revine în templu şi autorităţile îl iau la rost: cu ce autoritate ai făcut aceste lucruri? Cine ţi-a dat această autoritate? E clar, acţiunea lui Isus este în egală măsură politică, dacă se pune problema în termenii „autorităţii”.

Mântuitorul răspunde indirect, făcând referire la autoritatea / legitimitatea lui Ioan Botezătorul. Reformulată, întrebarea lui este următoarea: ce fel de autoritate/legitimitate avea Ioan? Pur omenească sau dumnezeiască?

Cărturarii dau din colţ în colţ, realizând că întrebarea are două tăişuri. Indiferent ce vor răspunde, vor fi „tăiaţi”. Aşa că pun în aplicare procedura de „damage control”. „Nu ştim” (ceea ce e oricum cam penibil, dat fiind că, se presupune, sunt cărturari).

Episodul a ajuns la final. Cu ce rămânem din lectura lui? Cu înţelegerea că smochinul condamnat de Isus să nu mai dea rod este un simbol al Templului. Instituţia nu a produs rodul aşteptat de Mântuitor şi i se anunţă astfel în mod simbolic sfârşitul. Răsturnarea meselor şi izgonirea vânzătorilor nu poate produce o schimbare de substanţă a năravurilor. E ca şi când ai „ciufuli” un pic frunzişul unui smochin, în căutarea rodului care nu este de găsit.

Revin la întrebarea din titlul postării: în lumina acestui episod, este legitimă aşteptarea unor creştini evanghelici (neapărat dispensaţionalişti) ca templul să fie reconstruit şi să se aducă din nou în el jertfe ca în perioada primelor temple (I şi II)? Interpretăm oare în mod corect cartea Daniel? Dar Apocalipsa?

Deplin încredinţat că pentru această postare fraţii mei evanghelici dispensaţionalişti mă vor arde pe rug (ori poate chiar pe altarul Templului despre care se afirmă că poate fi reconstruit peste noapte), sunt de părere că interpretarea dispensaţionalistă a cărţilor Daniel şi Apocalipsa nu e cea mai bună. Pentru a nu mai vorbi de faptul că ignoră realitatea din prezent: statul Israel este un stat laic, iudaismul actual e un evantai de iudaisme (nu un monolit religios), muntele Templului e ocupat de două moschei.

About these ads