Am reuşit în sfârşit să fac ultimele retuşuri la un articol pe care îl am în lucru de multă vreme. Este vorba de

Pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer,

martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler

Textul a fost prezentat la Sighet şi urmează să fie publicat în volumul cu actele simpozionului. Un fragment mai amplu a fost publicat deja în revista Oglindanet (AICI).

Articolul meu a crescut şi descrescut ca pânza Penelopei (l-am tot scris şi rescris până m-am săturat), dar în final l-am stabilizat, aducându-l la 15.000 de cuvinte (cca 35 pagini). Am cam sărit peste cal, dar cred că excesul meu de zel academic nu are cum să prindă rău, fiindcă în româneşte nu prea avem texte despre Bonhoeffer.

Voi publica pe blog secţiunea finală a studiului meu („Epilog”), în trei postări despovărate de notele de subsol. Studiul integral îl veţi putea citi de îndată ce se publică volumul la editarea căruia trudim luna asta eu şi Cristian Bădiliţă. Sperăm să iasă în septembrie. Voi reveni cu amănunte pe blog.

***

Istoria familiei lui Bonhoeffer, valorile şi etosul moştenite de el, educaţia academică de prim rang, ancorarea puternică în mesajul Scripturii, vizitele întreprinse (în Europa şi peste Atlantic), contactele şi discuţiile cu cei mai mari teologi ai vremii i-au format o viziune largă despre Biserică şi prezenţa creştinilor în arena publică. Pentru oricine îl citeşte pe Bonhoeffer în paralel cu scrierile contemporanilor lui devine evident că viziunea lui despre Biserică şi relaţia ei cu Statul a depăşit cu mult orizontul coreligionarilor săi (teologi sau nu).

Dacă putem recunoaşte fără probleme că teologia sa îl plasează înaintea veacului său în câteva privinţe, ce-am putea spune despre moartea lui, în condiţiile în care unele cercuri teologice şi bisericeşti (mai ales cele predispuse să transforme Romani 13 într-un căluş aplicat creştinilor confruntaţi cu regimuri totalitare) au reticenţe în a vorbi despre Bonhoeffer ca martir?

Neîndoios, legăturile lui cu cercul conspiratorilor din Abwehr şi încuviinţarea pe care a dat-o unui proiect (neizbutit) de asasinat politic îi pun serios în umbră reputaţia. Anumite ramuri ale protestantismului (de ex., calvinismul francez) au promovat o teologie politică ce îndeamnă la rezistenţă împotriva tiraniei şi justifică tiranicidul, de aceea ne putem întreba dacă nu cumva Bonhoeffer se află în prelungirea acestui fir teologic. Ştim însă că fundalul religios al lui Bonhoeffer a fost unul luteran şi că teologii luterani nu au articulat principii ale rezistenţei faţă de puterea laică (dimpotrivă, au fundamentat-o!), deci trebuie să răspundem negativ la întrebarea de mai sus.

Nu putem însă ocoli miezul problemei: în ce măsură mai poate fi Bonhoeffer considerat un martir, având în vedere dimensiunea politică foarte evidentă a acţiunilor sale de rezistenţă? Nu recunoaşte el însuşi în eseul „După zece ani” (Crăciun 1942), adresat prietenilor săi (Bethge, Dohnanyi şi Oster) aporiile etice în care i-a adus implicarea în Rezistenţă? „Am fost martori tăcuţi ai nelegiuirii. Am devenit şireţi şi am învăţat arta prefăcătoriei şi a vorbelor echivoce. […] Conflicte insuportabile ne-au sleit sau chiar ne-au făcut să fim cinici. Mai suntem oare de vreun folos?” Şi oare poezia „Voci în noapte”, scrisă în perioada detenţiei, nu dă glas (în mod liric, e drept) unui sentiment de vinovăţie pe care nu l-ar fi putut mărturisi deschis prin scrisori? Dacă însuşi Bonhoeffer recunoştea ambiguităţile morale ale deciziei sale de a subscrie şi participa (fie şi numai de pe margine, ca spectator) la o conspiraţie politico-militară care presupunea în mod necesar tiranicidul, cum am putea oare să-l considerăm un martir?

(Va urma)