Continuare de AICI şi AICI.

Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu.

O controversă postumă relativ recentă s-a declanşat în mai 1996, când Muzeul Holocaustului din Statele Unite a organizat o ceremonie în amintirea lui Hans von Dohnanyi şi a lui Bonhoeffer, omagiind rolul pe care l-au jucat în salvarea unor evrei în august–septembrie 1942. Decontextualizând câteva pasaje din eseul său „Biserica şi problema evreiască” (1933), textul invitaţiei afirma în mod tendenţios că „deşi a repudiat nazismul, Bonhoeffer a exprimat prejudecata antiiudaică a învăţăturii creştine vechi de sute de ani”.

Pe 17 iunie 2003 Muzeul Holocaustului din Ierusalim („Yad Vashem”) l-a recunoscut pe Hans von Dohnanyi ca „drept între popoare”, refuzându-i însă acelaşi statut lui Bonhoeffer, în ciuda lobby-ului făcut deopotrivă de evrei şi creştini. Richard Rubenstein, important intelectual evreu, accepta decizia de respingere luată de Dr. Mordecai Paldiel şi îl găsea pe Bonhoeffer tributar antiiudaismului istoric german, însă recunoştea totodată că „date fiind circumstanţele în care a trăit şi având în vedere abilităţile sale remarcabile de a face din credinţa sa o sursă autentică de autodepăşire, Bonhoeffer merită pe deplin titlul de drept între popoare”.

Controversele privind onorurile care i se cuvin post-mortem lui Bonhoeffer (martir sau drept între popoare) au deja o istorie de aproape trei decenii şi probabil nu s-au încheiat, fiindcă viaţa şi moartea teologului german continuă să intrige şi astăzi. Probabil că îl putem înţelege cel mai bine pe Bonhoeffer prin prisma celor scrise de el în prima secţiune a Eticii sale, care sintetizează şase posibile atitudini în faţa răului.

În mod cert, Bonhoeffer nu este insul rezonabil care „nu reuşeşte să vadă nici abisul răului, nici abisul sfinţeniei”, nici fanaticul care „crede că poate înfrunta puterea răului cu puritatea voinţei lui sau a principiilor sale” şi nici creştinul preocupat atât de mult de virtutea sa privată, încât „trebuie să închidă ochii şi urechile la nedreptăţile din jur”. Negreşit, deciziile lui Bonhoeffer au fost bazate pe conştiinţă, dar nu în mod exclusiv; teologul era perfect conştient că „cei al căror unic suport este conştiinţa lor nu pot înţelege niciodată că o conştiinţă vinovată poate fi mai puternică şi mai sănătoasă decât una amăgită.”

La originea acţiunilor sale a stat sentimentul datoriei, dar nu în sens rigid, fiindcă „cei care se limitează la datorie nu se aventurează într-o acţiune liberă bazată numai pe propria lor responsabilitate, singura acţiune care poate pătrunde până în inima răului pentru a-l birui”. În ultimă instanţă, Bonhoeffer este creştinul care păşeşte în lume în mod liber şi care „preţuieşte valoarea acţiunii necesare mai mult decât a-şi păstra nepătate conştiinţa şi reputaţia”. După cum avertiza el însuşi, adoptarea acestui ultim curs constituie adesea materia primă pentru tragedie. Într-adevăr, văzut din exterior, Bonhoeffer poate părea un Don Quijote, o figură tristă în idealismul ei şi tragică prin sfârşitul de care a avut parte. Nu trebuie uitat însă că, alegând calea rezistenţei, Bonhoeffer şi-a asumat vina personală, vina Bisericii şi a societăţii din care făcea parte, conştient toată vremea că în final stă înaintea „poruncilor, judecăţii şi îndurării lui Dumnezeu care purced zilnic din gura lui Dumnezeu”.